All posts in Articles

The East-West Strategic Corridor: Multiple Opportunities and Benefits

The East-West Strategic Corridor: Multiple Opportunities and Benefits

by Iulian Chifu

Summary: The strategic weight of Central Asia derives from its proximity to several conflict zones, but also from its economic potential and vicinity to two major actors, Russia and China, both with uncertain relations with the  West. The East-West Corridor linking Romania with Central Asia via Georgia and Azerbaijan brought a needed shift in the geopolitics of the region, both bringing the West closer to Central Asia and offering huge opportunities for the United States and the European countries.

Read more …

More

Nevoia de a reveni la fundamentele marii politici: Marea Strategie a României

by Iulian Chifu*

 Abstract: The Grand Strategy is an instrument that now returns to the stage due to the need for effective spending and common efforts of all the administration of a state in order to achieve the main goals of a country, organisation or alliance. The United States is looking for a new Grand Strategy after the famous Long Telegram and the Grand Strategy of containment in the Cold War. The evolution of the world in the past decades led to the need for each country, Romania included, to draw up a Grand Strategy in order to define the strategic posture of a country, its ambitions and means to reach its goals.

Keywords: Grand Strategy, containment, strategic posture, level of ambitions, level of success.

În urmă cu puţin timp, mai exact la 25 martie anul acesta, încercam să introduc pe agenda publică a României un nou instrument al politicilor publice şi comunicării instituţionale, cel al editorialului programatic. Asumat de către politicieni şi nume de referinţă în domeniile vizate, acest tip de editorial este menit a da semnale în legătură cu cursul de evoluţie a realităţilor şi să marcheze jaloanele nuanţării şi reaşezării reflectoarelor cu scoaterea în evidenţă a altor imagini ce intră în prim-planul preocupărilor. Demersul făcut în cotidianul Adevărul, sub titlul de „Revenirea la agenda fundamentală de securitate »[1], s-a dovedit a fi doar parţial potrivit deoarece redacţia a găsit cu cale să îmbrace şi să « vândă » materialul în format comercial, cu un titlu senzaţionalist al redacţiei « Mesaj de la Cotroceni, după o provocare a Rusiei » şi multe adăugiri sub forma unor comentarii ale redacţiei ce încadrau editorialul.

Cred totuşi că tema abordată atunci merită reluată şi încadrată teoretic şi aplicativ în contextul realităţii curente, tocmai pentru că schimbările pe scena politică reclamă revenirea la temele fundamentale naţionale, trecerea în planul doi a contabilităţii şi spaţiilor înguste – deloc neimportante – ale cifrelor şi ridicarea privirii către orizonturile strategice. Motivaţia esenţială a unui asemenea demers nu vine numai din semnalele evoluţiilor de lângă noi şi din întreaga lume, cât de la o învăţătură pe care orice specialist în sfera relaţiilor internaţionale şi studiilor strategice o poate susţine: fără o strategie, risipirea resurselor e cea mai prezentă, mai ales atunci când spaţiul decizional e plin de ambiţii şi dispute politice sterile, de proiecte nefezabile sau obiective partinice nerealizabile sau nesustenabile. Fără viziune nu există strategie şi fără politicieni pregătiţi, capabili şi înnăscuţi nu există viziunea care să dea liniile şi temelia strategiei.

Suntem într-o perioadă de turbulenţe majore, de impredictibilitate, de incertitudine a evoluţiilor, iar tectonicitatea crescută la nivel internaţional sperie pieţele, investitorii şi consumatorii. Cu atât mai mult după ce a fost chestionată însăşi ideea de lidership global, de guvernanţă, de capacitate a politicienilor de pe toate meridicanele de a conduce şi planifica globalizarea. Liderii politici din toată lumea au fost făcuţi responsabili de criza economică, de lipsa de reglementare adecvată, prevenire sau sancţionare a elitei financiare direct răspunzătore, ba chiar de conivenţă şi pactizare cu cei vinovaţi, mulţi dintre ei beneficiari ai bonusurilor şi dividendelor crizei.

În asemenea perioade, atunci când nu ştii cum să procedezi iar experienţele trecute par să-şi fi epuizat posibilităţile, e momentul revenirii la fundamente, la teorie. Iar teoria vorbeşte despre nevoia de a gestiona eficient resursele în domenii de activitate ale societăţii pe baza unor strategii iar toate acestea să fie subsumate ideii de Mare Strategie. E cazul ca şi România să dezvolte o Mare Strategie? Suntem capabili să o elaborăm? Nu cumva o facem degeaba, dacă nu o putem aplica? Nu mai puţine întrebări la care clasa politică dezvoltată după 22 de ani de tranziţie şi 5 ani de la intrarea în Uniunea Europeană trebuie să formuleze răspunsuri adecvate şi credibile. Iar aici nu mai ajută înclinaţia de a decide cu ochii la sondaje sau la mass media.

 I. În spaţiul teoretic: Marea Strategie

Instrumentele unei asemenea întreprinderi sunt teoriile despre o Mare Strategie. Formula cea mai adecvată pare revenirea la clasici. Conceptele unei Mari Strategii originează la Tucidide, „Istoria Războaielor Peloponesiace”, care se alătură lucrărilor lui Sun Tzu, „Arta Războiului” şi Clausiwitz, „Despre Război”.

În ciuda schimbării condiţiilor materiale şi tehnologice, logica conflictului între entităţi organizate – în căutarea securităţii lor – este constantă, de unde şi crearea şi aplicarea de strategii. Chiar şi erorile sunt repetate în istorie – supraextindere, subestimarea adversarului şi altele. Le găsim în toate istoriile militare, în toate descrierile derulării războaielor şi marilor bătălii din epoca antică, evul mediu, epoca modernă şi până la strategia americană a celor două războaie şi jumătate, care a subliniat lipsa de capacităţi de a purta două războaie lungi concomitent şi impactul unei asemenea situaţiei asupra unei naţiuni mari nu numai economic, dar şi moral, politic, emoţional, social.

Louis Halle susţinea fără rest faptul că Tucidide nu a scris numai istoria războaielor peloponesiace, ci şi pe cea a războaielor napoleoniene, a celor două războaie mondiale şi a războiului rece deopotrivă[2]. Azi vorbim despre „discontinuităţile în politica internaţională”[3] şi despre „transformarea politicii globale”[4] dar e greu să-l contrazicem pe Robert Gilpin când susţine „relaţiile internaţionale continuă să fie o luptă recurentă pentru bunăstare şi putere între actori independenţi într-o stare de anarhie. Istoria clasică a lui Tucidide este atât un ghid al comportamentului statelor astăzi ca atunci când a fost scrisă, în secolul 5 înaintea erei noastre”[5]

Tucidide a fost părintele Relaţiilor Internaţionale. El a creat pentru prima oară teoria complexă a unei Mari Strategii – o teorie comprehensivă a modului în care statele îşi asigură securitatea, incorporând factori precum cei economici, diplomatici, militari, tehnologici, demografici, psihologici şi de altă categorie de care depinde securitatea(nu numai componenta militară). Conceptele şi înţelesurile sunt în formule ale epocii, dar pot fi traduse în concepte şi mecanisme actuale[6]. În acelaşi timp, „există o unitate a tuturor experienţelor strategice în toate perioadele istoriei pentru că nimic vital în ceea ce priveşte mecanismele de dezvoltare ale răzvoiului sau strategia nu   s-a schimbat”[7].

 Aceste susţineri ne-au făcut ca, la abordarea teoretică a elementelor unei Mari Strategii să ne raportăm la cartea lui Athanassios G. Platias şi Constantinos Koliopoulos “Thucidides on Strategy. Grand Strategies in the Peloponnesian War and their Relevance Today” apărută la Columbia University Press, New York, 2010[8], care încearcă să demonstreze, într-o abordare vizibil pro domo, dar puternic susţinută de argumente şi referinţe, realitatea faptului că toate conceptele unei Mari Strategii le regăsim în analiza făcută de Tucidide Războaielor Peloponesiace. În plus, l-am cunoscut pe Athanassios G. Platias a cărui pasiune şi elocinţă o apreciem ca şi rezultatul muncii sale, chiar dacă e situată în spaţiul apărării unor valori ale Greciei culturale în momente istorice în care imaginea ţării sale este afectată de poziţia ei în  cadrul crizei datoriilor suverane.

Conceptul de Mare Strategie e unul derivat din ştiinţa militară, acolo unde a fost introdus în premieră. Doar că atunci când s-a făcut generalizarea utilizării tuturor mijloacelor disponibile pentru a atinge un anumit scop, indiferent de zona din care provin aceste mijloace, sinteza s-a dovedit mai complicată: o Mare Strategie nu e realizată prin cumularea unor strategii pe diferite domenii, şi compunerea lor relativă, ci vorbim despre o artă de a defini o postură strategică a unei ţări, organizaţii internaţionale, alianţă, şi de a utiliza toate mijloacele provenind din diferitele instrumente şi domenii la dispoziţie pentru a realiza această postură strategică.

 

O Mare Strategie înseamnă a stabili nivelul de ambiţie şi capacitatea de acţiune în funcţie de mediul internaţional, de locaţia sa geografică, de contextul evoluţiilor de moment, de resursele sale, de oportunităţile ivite la un moment dat şi capacitatea de a le valorifica şi de propriile vulnerabilităţi pe care trebuie să şi le estompeze. Marea Strategie depinde de capacitatea de a răspunde adecvat sumei de ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi pe care le percepe în sensul definiţiei mai largi a securităţii din cadrul Şcolii de la Copenhaga a lui Barry Buzan, cu 5 domenii ale securităţii – militar, politic, economic, social şi de mediu – şi trei nivele de obiecte de „securitizat” – statul şi instituţiile, societatea şi individul.

Deci abordarea integrată face ca o Mare Strategie să nu fie suprapunerea unor strategii sectoriale ci un proiect de postură a unei ţări, o viziune adecvată cu resursele şi instrumentele la dispoziţie, satisfăcând un nivel de ambiţie potrivit, din care se pot extrage ulterior elementele unor strategii sectoriale. Diferenţa fundamentală este că, în cazul unei Mari Strategii, obiectivele sunt generale şi se pot atinge utilizând o combinaţie de mijloace venind din diferite sfere şi domenii – diplomaţie, militar, descurajare, economie, etc – fiecare dintre ele, şi nu se realizează prin sumarea sau compunerea simplă a unor strategii sectoriale prestabilite, cu obiective sectoriale ce pot fi atinse fiecare cu mijloacele sectorului, domeniului în care sunt concepute.

Conceptul de Mare Strategie a apărut târziu, dar ideile aferente şi gândirea existau din antichitate şi de la clasici, de unde şi relativa impunitate de a prezenta ideea sintezei actuale instituţionale europene a politicii externe, securităţii şi apărării ca un prim rezultat instituţional al unei Mari Strategii, aşa cum şi teoriile lui Joseph Nye jr. despre componentele hard power –soft power, sinteza realizată ulterior – şi cea mai la modă în cadrul NATO – de smart power sau conceptul de comprehensive approach ca reflectări ale rezultatelor crizei ce a obligat utilizarea mai judicioasă a resurselor şi combinarea intervenţiei tuturor categoriilor de instituţii pentru a obţine un efort mult mai eficient.

În fapt, toate aceste componente sunt elemente de Mare Strategie ale unor entităţi – una post-modernă, Uniunea Europeană, una o Alianţă politico-militară cu bază comună de valori – Alianţa Nord Atlantică – ce încep să-şi definească Mari Strategii proprii dincolo de cele naţionale sau cele sectoriale, cu dificultăţile pe care sinteza diferitelor domenii şi instituţii implicate le crează, alături de complicata formulă de adoptare a deciziilor la nivelul fiecăreia dintre instituţii. De exemplu, în cazul abordării completă şi complexă – comprehensive approach, e nevoie de crearea unei interfeţe de comunicare în teatrul de operaţiuni între culturi diferite: cea militară, cea birocratic-instituţională publică, cea academică şi de cercetare, cea neguvernamentală a voluntarilor, cea corporatistă şi de afaceri. Pentru ca toate entităţile să poată comunica şi să înţeleagă modul de gândire şi raţiunea celorlalţi.

Deci Marea Strategie nu e o sumare a Strategiei Militare, Strategiei de Politică Externă, Strategiei economice, Strategiei Energetice, Strategiei de construcţie a infrastructurii critice, etc. Ci din Marea Strategie, chintesenţa viziunii şi ambiţiei unei structuri coordonate politic, se extrag, pentru atingerea fiecărui obiectiv în parte, elementele strategice ale fiecărui domeniu în parte.

Revenind la esenţa strategiei militare, care a constituit nucleul de pornire în definirea unei Mare Strategii, au existat definiţii diferite ale Strategiei în momente diferite. Iniţial strategia reprezenta „toate mişcările trupelor în afara ariei de bătaie a tunului sau de spaţiul vizibil centrului de comandă al artileriei”[9], apoi a devenit „Arta de a purta un război pe baza hărţii”[10] pentru a ajunge astăzi la definiţia mai largă precum „arta de a aşeza şi utiliza mijloace militare în teatru şi de a atinge obiectivele stabilite de politicieni”[11] sau „arta dialecticii a două voinţe opuse de a utiliza forţa pentru a soluţiona o dispută”[12]. Strategia se referă la un stat ce leagă mijloace de obiective şi scopuri în contextul competiţiei internaţionale, atât în timp de pace cât şi de război, în conflicte potenţiale sau reale[13].

Strategia nu există în neant: presupune un oponent, un conflict, o competiţie, o situaţie în care cineva încearcă să atingă un scop contra altcuiva. De aceea, Strategia e formulată împotriva unui oponent sau mai multora, care la rândul lor au propria lor strategie de acţiune şi încearcă să o blocheze sau să o contracareze pe cea proprie. Orice mişcare proprie e legată de mişcarea oponentului. Clausevitz: „războiul nu e altceva decât un duel la o scară mai largă”[14].

Interacţiunea între cei doi beligeranţi şi interdependenţa strategiilor lor se numeşte dimensiunea orizontală a strategiei[15]. Sursa ţine de logica diferită atunci când există un oponent faţă de logica acţiunii când nu există o asemenea constrângere (îl face să utilizeze o rută ocolitoare, nu atacul pieptiş, să atace noaptea nu ziua, etc). De aici şi aforismul latin „si vis pacem para belum”[16] care nu mai e o absurditate logică ci e acceptat drept judecată înţeleaptă convenţională.

Uneori statele şi organizaţiile militare uită că înfruntă oponenţi care posedă o voinţă independentă şi folosesc propria lor strategie. Ignorarea acestei realităţi poate avea consecinţe importante. Una e să asumi că „orice război se duce până la primul contact cu unităţile cele mai puternice ale inamicului”[17] şi alta să faci război planificat pas cu pas. Şi totuşi şi în al doilea caz, această strategie, când e aplicată, se loveşte de planurile celuilalt[18].

Limita desenării unei strategii ţine şi de resurse care sunt întotdeauna puţine şi limitate, în special în cazul statelor mici. De aceea, strategia ordonează obiectivele de urmat şi le prioritizează potrivit relevanţei şi importanţei lor.

La fel de relevante sunt nivelurile strategiei, respectiv legarea unei strategii de aplicarea ei la nivel operativ şi tactic. Diferenţa fundamentală, la nivel militar, a fost făcută între strategie şi tactică. Tactica înseamnă executarea strategiei şi începe acolo unde se încheie strategia, practic în momentul în care forţa principală a celor doi oponenţi intră în contact[19]. Strategia stabileşte unde, când, cu ce forţe se realizează o acţiune, tactica desenează cum se realizează această acţiune[20]. Tactica se referă la ceea ce se petrece pe câmpul de război, este utilizată în bătălii, strategia în război[21].

Mintea şi decidentul ce guvernează în spatele strategiei este politicul, cel care stabileşte scopurile pe care strategia trebuie să le atingă, iar modul în care se ajunge la definirea scopurilor procesul sau natura puterii politice ce le generează este irelevant pentru strategie. Strategia presupune legarea obiectivelor stabilite de politicieni cu mijloace diverse pentru a învinge rezistenţa inamicului, se confruntă cu limite ale resurselor şi presupune prioritizarea obiectivelor şi eficienţa alocărilor, tot timpul şi la fiecare nivel având interacţiune cu adversarul. Separarea verticală nu e strictă, ci e mai degrabă un continuum Mare Strategie-Strategie sectorială/militară-Arta operaţiunilor-Tactică.

 În acest context, Marea Strategie este nivelul cel mai de sus al strategiei, şi se referă la utilizarea tuturor mijloacelor la îndemână – militare, economice, diplomatice, intelligence, securitate, etc – la dispoziţia unui stat (actor organizat) pentru a atinge obiectivele stabilite de către leadershipul politic în faţa unui conflict existent sau potenţial. Marea Strategie e formulată de către leadershipul politic, şi se referă la elementele războiului şi păcii. Marea Strategie stabileşte dacă statele declanşează un război pentru   a-şi atinge obiectivele şi aliniază strategia militară cu politica, diplomaţia, strategia economică care fac parte din efortul de război, şi le armonizează în aşa fel încât nici una dintre aceste strategii să nu aibă impact negativ asupra alteia[22].

Marea Strategie e influenţată pe scară largă de context – structura sistemului internaţional, de echilibrul de putere internaţional, de scena diplomatică internaţională, de trendurile economiei globale. O Mare Strategia acoperă pe deplin tot spaţiul suveran şi populaţia, foloseşte toate mijloacele naţionale şi trebuie să-şi asigure o legitimitate internă.

Elaborarea suplimentară a teoriei unei Mari Strategii[23] duce la abordarea modului în care un stat, organizaţie, actor internaţional îşi poate produce securitate sieşi, pentru a asigura prezervarea suveranităţii, integrităţii teritoriale, independenţei politice şi poziţia de putere relativă[24]. Modul în care statele îşi asigură securitatea este miezul unei Mari Strategii iar testul suprem al acestei mari strategii este dat de măsura în care reuşesc(practic validitatea unei Mari Strategii poate fi testată empiric). De aceea esenţa unei mari Strategii se regăseşte în Strategia Naţională de Securitate, în cazul unui stat, în cadrul unui Concept Strategic – în cazul NATO – în cazul altor formule de Strategii, la organizaţii internaţionale ce au o conştiinţă de sine, o structură proprie, un grad de independenţă instituţională faţă de statele membre şi o voinţă ce se poate manifesta.

Lidell Hart a formulat descrierea mijloacelor pe care le are la dispoziţie o Mare Strategie în timp de pace sau război[25]:

„Rolul Strategiei este să coordoneze şi să dirijeze resursele naţiunii pentru atingerea obiectivului politic prin politici specifice: să calculeze resursele economice şi umane pentru a susţine serviciile legate de lupta armată, să evalueze resursele morale pentru a menţine spiritul de voinţă al unei naţiuni, care este şi el indispensabil. O mare Strategie reglementează relaţia între resurse, servicii şi industrii. Puterea de luptă e doar un instrument al unei mari strategii, care trebuie să ia în consideraţie şi presiunea financiară, diplomatică, comercială, etică pentru a slăbi voinţa oponentului”[26].

 Componentele nemilitare[27] ale unei Mari Strategii sunt cel puţin la fel de importante precum cele militare. Diplomaţia este o asemenea componentă care contribuie prin asigurarea de aliaţi, limitarea numărului de potenţiali inamici sau izolându-i diplomatic[28]. O altă componentă este cea de intelligence care oferă posibilitatea de identificarea oportunităţilor prezente şi viitoare şi valorificarea lor, o capabilitate care poate duce la rezultate extraordinare, în paralel cu limitarea propriilor vulnerabilităţi ce pot fi valorificate de către terţi.

 Componenta economică a unei Mari Strategii joacă un rol relevant în securitatea naţională în două moduri: susţinând efortul militar, achiziţia de arme şi mobilizarea pe perioade importante şi prin susţinerea diplomaţiei, finanţând grupuri influente în alte ţări sau prin construirea unei capacităţi independente de a acorda ajutor economic unor terţe state sau a purta un război economic[29] cu acestea. Existenţa unei baze economice solide nu este însă garanţia succesului: Perşii au fost învinşi de greci, Imperiul Roman de către barbari şi migratori, Napoleon a pierdut în Rusia.

Paul Kennedy, “Grand Strategies in War and Peace”, identifica 4 condiţii care pot determina nivelul de succes[30] al unei Mari Strategii:

–         evaluarea mediului-cadrului-sistemului internaţional în care se dezvoltă o mare strategie sau mari strategii ale terţilor şi se desprind ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile

–         identificarea scopurilor unei Mari Strategii, în baza mijloacelor necesare, ameninţări existente, constrângeri şi oportunităţi. Prioritizarea între diferite scopuri şi niveluri de ambiţie este relevantă, iar evitarea supraîntinderii este o măsură a calităţii unei Mari Strategii.

–         Alocarea resurselor pentru a realiza o Mare Stategie. Mijloacele trebuie să fie adecvate ţelurilor propuse, pentru o utilizare judicioasă, eficace, nu risipirea fondurilor, nici lansarea în obţinerea unor scopuri ce reclamă mult mai multe resurse. Evitarea redundanţei instrumentelor şi a inadecvării mijloacelor alese este un text al oricărei Mari Strategii.

–         Crearea imaginii unei Mari Strategii, atât la nivel extern, internaţional, cât şi la nivel intern. Societatea şi toate componentele puterii şi administraţiei trebuie să susţină, prin propriile activităţi, Marea Strategie, şi aceasta să fie legitimă în ochii comunităţii internaţionale, adică Marea Strategie să fie acceptabilă intern şi extern.

Dacă acestea sunt testele cruciale ale unei Mari Strategii, Athanassios G. Platias mai identifică, pornind de la un studiu grec al Marii Strategii în Imperiul Bizantin, alte 5 criterii ce validează evaluarea acesteia[31]:

  1. Adecvarea externă la mediul politic extern şi intern al ţării.
  2. Adecvarea obiectivelor cu resursele.  În ce măsură obiectivele şi nivelul de ambiţie al unui stat sau actor coincid cu resursele de care dispune pentru a le atinge.
  3. Criteriul eficienţei: utilizarea cu maximă eficacitate şi eficienţă a resurselor disponibile într-o evaluare costuri-beneficii, pentru stabilirea strategiei optime.
  4. Criteriul coerenţei interne a Marii Strategii: evitarea incompatibilităţii şi completitudinii Marii Strategii. Ea trebuie să fie o teorie, în sens logic, cu un set de axiome care să verifice non-contradictorialitatea şi completitudinea propoziţiilor logice ce se pot deduce din sistemul de axiome propus.
  5. Criteriul durabilităţii erorilor – capacitatea de a adapta Marea Strategie la anumite erori incidentale ce pot apărea fără a altera fundamental structura şi conţinutul unei mari strategii.

 II. Marea Strategie americană

 Statele Unite sunt actorul cel mai bine reprezentat în termeni de Mare Strategie, aplicată cu consecvenţă de către toată lumea pe o perioadă întinsă de timp. Fireşte cel mai celebru compact este Marea Strategie care a definit politica întregului bloc democratic în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi care a avut la bază viziunea şi analiza de context a unor politicieni cu amplitudine şi fondatori de şcoală, cei care au teoretizat războiul rece, îndiguirea, Cortina de Fier, războiul prin intermediari, Distrugerea Reciproc Asigurată[32] şi multe altele.

La 5 martie 1946, la Foulton, Missouri, Winston Churchill – deja fost premier al Marii Britanii la acea oră, care a câştigat războiul şi şi-a pierdut slujba – a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic[33], descriind o „Cortină de Fier” care s-a lăsat deasupra Europei, „din Settin în Balcani, până în Trieste, în Adriatica”. Faptele ce argumentau această idee erau date de sovieticii care, în ciuda angajamentelor privind împărţirea controlului asumate la Ialta şi confirmate ulterior la întâlnirea celor trei, au instalat guverne pro-comuniste în toate ţările care au fost ocupate de Armata Roşie ca şi în zona sovietică a Germaniei.

Churchill a conchis că între Statele Unite şi Commonwealth-ul britanic era necesară o alianţă pentru a ieşi în întâmpinarea ameninţării imediate. Soluţia pe termen lung, însă, era unitatea europeană „din cadrul căreia să nu fie exclusă nici o naţiune”. Churchill, primul şi cel mai de seamă oponent al Germaniei anilor 1930, devenise astfel primul şi cel mai de seamă avocat al reconcilierii cu Germania anilor 1940, dar un precursor – britanic, cu atât mai mult – al unei formule de unificare a Europei Occidentale.

Dar poate cea mai celebră componentă de viziune a venit din partea unui analist aflat la Moscova, în Uniunea Sovietică de după război, George Kennan. Analizând discursul lui Stalin prin care acesta cerea încă 3 planuri cincinale după război, pentru refacerea URSS şi pregătirea unor capabilităţi comparabile cu cele occidentale, pregătind viitoarea confruntare, George Kennan scria faimoasa „Long Telegram” cum vedea Stalin presiunea externă puternică: „Intervenţia împotriva URSS, deşi ar fi dezastruoasă pentru cei care ar întreprinde-o, ar provoca noi întârzieri progresului socialismului sovietic şi, prin urmare, trebuie împiedicată cu orice preţ”[34].

Stalin nu ar fi putut reconstrui Uniunea Sovietică şi, totodată, risca o confruntare cu Statele Unite. Mult anunţata invazie sovietică în Europa de Vest era o fantezie; cel mai probabil era ca Iosif Visarionovici Stalin să fi dat înapoi în faţa unei confruntări serioase cu Statele Unite, cu siguranţă că nu înainte de a fi împins lucrurile suficient de departe totuşi, pentru a pune la încercare seriozitatea hotărârii occidentale de a-l bloca în a infiltra componente comuniste în politica şi guvernele occidentale.

Lunga Telegramă a ajuns repede faimoasă în lumea diplomatică, la Pentagon, în zona de decizie americană, dar momentul în care a îndeplinit pe deplin şi o altă menire a unei Mari Strategii, aceea de diplomaţie publică şi comunicare cu interesaţii şi publicul larg a fost abia la publicarea unei formule a analizei în Foreign Affairs, iulie 1947, acolo unde revista a adunat toate curentele de gândire americană asupra perspectivei într-un extraordinar articol semnat Mr.X (George Kennan, pe atunci şeful Corpului de Planificare Politică al Departamentului de Stat, nu putea semna sub nume propriu şi a găsit această variantă), „The Sources of Soviet Conduct”[35], o adaptare publicabilă a „The Long Telegram”, în care provocarea sovietică e interpretată la nivelul filosofiei istoriei, în care Kennan a explicat în ce fel ostilitatea faţă de democraţii este inerentă structurii interne sovietice şi de ce anume această structură se dovedea inaccesibilă la politicile conciliatorii occidentale. În articolul pentru Foreign Affairs, Kennan definea şi calea de urmat pentru a învinge strategia sovietică era „o politică de stăvilire-îndiguire(containement) fermă, menite să-i confrunte pe ruşi cu o contraforţă inalterabilă în fiecare punct unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi paşnice şi stabile”.

 După căderea Uniunii Sovietice, în 1991, SUA a părut a avea dificultăţi în elaborarea unei Mari Strategii, cel puţin a uneia la fel de durabile şi solide conceptual ca cea care a guvernat acţiunea în timpul Războiului Rece. Au existat însă numeroase Mari Strategii elaborate de către fiecare Preşedinte American în parte, unele îndeplinind condiţiile unei Mari Strategii în mai mare măsură, altele în mai mică măsură, în unele cazuri această strategie fiind una ce s-a verificat în practică şi, deci, a avut succes, în alte cazuri nu.

Astfel, John Lewis Gaddis remarca faptul că administraţia lui George H. W.Bush – tatăl a vorbit despre „construirea unei noi ordini mondiale”,  Administraţia Clinton a vorbit despre „extindere” şi „angajare”, dar singura Mare Strategie demnă de acest nume prin prisma efieienţei sale a fost, în opinia sa, Strategia lui George W. Bush – junior – care a reuşit într-o privinţă foarte importantă, respectiv faptul că nu au mai avut loc atacuri pe pământ american, şi pentru asta ar trebui să primească creditul pe care-l merită. „Dar va admite cineva astăzi, la şapte ani şi jumătate după, că Strategia lui George W.Bush se poate compara chiar în termeni favorabili şi cu strategia lui Roosevelt şi Truman de la sfârşitul celui de-al Doilea Război mondial şi începutul Războiului Rece?[36]

Christopher Layne este cel care vine şi esenţializează şi mai mult Marea Strategie Americană, insistând pe elementele perene ale acesteia indiferent de epoca parcursă, până astăzi. Astfel, el susţine că istoria Marii Strategii americane în decursul ultimelor şase decenii este una a expansiunii, iar logica acestei strategii a determinat inexorabil Statele Unite să încerce să devină hegemon în trei dintre cele mai importante regiuni în afară de America de Nord: Europa Occidentală, Asia de Est şi Golful Persic[37]. Cu alte cuvinte, Layne susţine că Statele Unite sunt într-adevăr hegemon extraregional sau „global”, ele nu sunt unul „accidental”, aşa cum sugerează Barry Posen[38]. Spre deosebire de Marea Britanie, Statele Unite nu au devenit hegemon extraregional într-un context de neatenţie, ci în unul planificat.

 III. Nevoia de a reveni la politică. Nevoia conceperii unei mari Strategii

 În acest mediu complex şi instabil, cu incertitudini clare, nevoia conceperii unei Mari Strategii este apărată unanim peste Ocean. Poate cel mai relevant motiv l-a reprezentat celebrul articol al lui Robert Kagan, „Power and Weknesses”, apărut în 2002[39], care lansează avertismentul relevant asupra situaţiei capabilităţilor Americii şi Europei. După 11 septembrie o Americă rănită, tulburată şi pregătită de ripostă a putut decanta şi abordarea realistă – cu măcar un an înaintea invaziei în Irak, când Occidentul era unit în jurul Americii în Coaliţia de Voinţă menită să combată Terorismul şi Al Qaeda la distanţă strategică, în Afganistan – şi a realizat, în formularea plastică a lui Kagan, că „Americanii sunt de pe Marte iar Europenii sunt de pe Venus”.

Tod Lindberg remarca despre articolul lui Kagan privind problema relaţiei transatlantice, că el a teoretizat faptul că fiecare actor aborda relaţiile internaţionale potrivit cu propria putere: relativa putere a SUA, relativa slăbiciune a UE şi statelor europene. SUA pe baza aplicării puterii sale când considera util, europenii pe baza regulilor dreptului internaţional, a aranjamentelor internaţionale multilaterale. Eficacitatea puterii era diferită, Europenii acţionând Kantian, iar americanii Hobbesian[40]. Mai mult, Lindberg a editat la 10 ani un număr special pentru a constata unde s-a ajuns cu previziunile şi evaluarea lui Kagan din „Power and Weknesses” şi dacă o Mare Strategie americană sau europeană a reuşit să schimbe lucrurile şi să le adapteze la evoluţia lumii după momentul 2002. Concluziile sunt mai degrabă descurajante şi deziluziile prezente la tot pasul.

Într-un mod mai puţin surprinzător decât ar părea, pledoaria cea mai fierbinte şi susţinută pentru nevoia de a reveni la politic şi nevoia de Mare Strategie a fost făcută de un european. Exasperarea şi lipsa leadershipului european de calitate, lipsa oamenilor politici cu viziune şi căderea în politicianism, populism şi guvernare cu ochii la sondaje a actualilor politicieni birocraţi europeni l-au făcut pe Robert Cooper, consilier în cadrul Serviciului de acţiune externă, să constate că America are „slăbiciunea puterii”[41], o greşeală de percepţie a unei puteri sustenabile americane, percepute astfel de ambele părţi ale Atlanticului, atât de către SUA cât şi de europeni.

„Am putut să funcţionăm cu integrarea EU atât timp cât temele presupuneau niveluri politice reduse de implicare, pe bază tehnocrată, Asta a şi dus la ineficienţa uniunii monetare rezultate.(…) Astfel că, în ultimii 10 ani, atât SUA cât şi UE s-au angajat în proiecte politice fără strategii, SUA bazîndu-se pe putere iar Europa pe reguli, cum susţine Kagan. Dar asemenea proiecte majore au nevoie de strategii politice pentru că ele reclamă consimţământ şi sprijin, pentru ca aceste proiecte să funcţioneze.

America a avut nevoie de consimţământul şi sprijinul arabilor irakieni, despre care cunoşteau puţine lucruri.

În cazul UE a avut nevoie de consimţământ şi susţinere pentru Uniunea Monetară, care s-ar fi prăbuşit oricum mai devreme sau mai târziu în lipsa unei uniuni politice.

E nevoie de lideri care să convingă cetăţenii europeni să accepte schimbări majore în Europa, ca să mai existe unitea europeană aşa cum o ştim, măcar.

Guvernarea e o trinitate de elemente – putere, reguli şi politică. Fără unul dintre elemente, lucrarea şi proiectele nu pot fi promovate. S-a dovedit că atât Americanii cât şi Europenii au ignorat politica. Când ceva nu merge, politica rupe regulile şi le reface. E nevoie de leadership, dezbatere, viziune, încredere, compromis, consens, consimţământ, solidaritate. Se adresează atât inimilor-sentimentelor şi emoţiilor – cât şi minţilor tuturor cetăţenilor. Succesul vine din construirea încrederii şi a instituţiilor în lumea de astăzi.

O altă treime este cea funcţională a economiei, politicii şi societăţii. Odată erau puternic angrenate şi legate în construcţia statului naţiune. Azi sunt în turbulenţă din cauza deschiderii internaţionale, de aceea e nevoie de reguli noi la nivel global, pe care le poate oferi doar politica globală”.

Deci Cooper susţine convingător că lumea are nevoie astăzi de politică, este nevoie de revenirea la politică!!!

 

Charles Kupchan, Profesor de relaţii internaţionale la Georgetown University, abordează fundamental „criza de guvernanţă a Vestului”[42].

„Este liniştitor că analiştii au supraestimat probabilitatea divorţului transatlantic. Dar Alianţa Occidentală nu şi-a rezolvat astfel problemele. Tot analiştii au eşuat în a identifica care va fi sursa de incoerenţă a Occidentului – criza de guvernanţă care afectează astăzi ambele maluri ale Atlanticului. Ambele părţi acceptă nevoia şi eficacitatea solidarităţii strategice, în principiu, e vizibilă o lipsă de capacitate a SUA şi Europei de a oferi un leadership global. Occidentul a intrat într-o criză profundă şi de durată a creşterii economice minore, polarizării politice, dubiul despre propriile capacităţi fapt ce a generat o criză a guvernanţei democratice.

În SUA criza de guvernabilitate ia forma polarizării partizane atât de intensă încât produce politici inaplicabile şi, nu rareori, paralizie politică. Absenţa consensului, împreună cu animozităţile partizane, au blocat progresul în cele mai importante priorităţi domestice: restabilirea solvenţei fiscale şi a creşterii economice. Bipartizanatul a limitat puternic şi capacitatea de a oferi o politică externă, afectând capacitatea Americii de a oferi un leadership stabil şi consecvent, în momentel de incertitudine globală.

În Europa, criza de guvernanţă e demonstrată de re-naţionalizarea politicilor. Proiectul integrării europene a început să dea rateuri tocmai atunci când voinţa colectivă şi capabilitatea Uniunii Europene sunt mai necesare pentru consolidarea legăturii transatlantice şi pentru a ajuta la dirijarea schimbărilor globale. Dacă trendul continuă, statele europene individuale vor rata capacitatea de a-şi conjuga vocile şi resursele şi riscă irelevanţa.

Nu degeaba SUA şi UE, împreună cu Japonia, experimentează în acelaşi timp disfuncţii politice. În societăţile occidentale deschise, globalizare a creat o prăpastie între ceea ce aşteaptă cetăţenii de la guvernanţii lor şi ceea ce aceste guverne pot să livreze. Această nepotrivire între creşterea cererii pentru bună guvernare şi oferta limitată şi în scădere pe această dimensiune compromit periculos puterea şi scopurile lumii Occidentale”. Acest fapt şi lipsa unor politici şi viziuni solide, consistente, creative şi credibile, a unor politicieni care să aplice şi să convingă, să atragă încrederea publică şi să forjeze speranţa în viitor sunt dovezile nevoii de a reveni la politică şi Mare Strategie.

 Constanze Stelzenmuller, Senior Transatlantic Fellow la German Marshall Found, încearcă să schiţeze şi câteva soluţii pentru o Mare Strategie, cu impact global, de această dată. Ea abordează guvernanţa pe trei direcţii fundamentale, „Trei principii de politică”[43], care se pot constitui în piloni ale viitoare bune guvernări:

–         Atenţia pe managementul de risc – în societăţile deschise şi democratice, guvernele trebuie să acorde o atenţie crescută dominării privatului, descurajării ameninţărilor şi controlul prin utilizarea managementului de risc şi a influenţei legitime asupra celorlalţi actori.

–         Concentrarea pe prevenire şi înţelegere: cunoaşterea e cheia pentru securitatea de astăzi. Integrarea globală şi interdependenţele create au limitate timpii de reacţie, coordonarea dincolo de graniţe şi atenţia în direcţia pro-activă reclamă atenţia pentru cunoaştere, „prima linie a apărării contra ameninţărilor curente”(potrivit documentelor Ministerului francez al Apărării). Capabilităţile de analiză strategică devin cruciale şi ele reclamă o dezvoltare constantă, atenţie şi investiţii deopotrivă.

–         Concentrarea pentru întărirea statului: referenţialul statal pentru atributele ce vor fi preluate de către UE sau organismele globale e un prim pas interimar pentru a menţine un număr de capabilităţi viabile, iar ulterior, la nivelul UE, e nevoie de politici solide şi formule de construcţie instituţională care să menţină separarea, echilibrul şi controlul reciproc al puterilor noului conglomerat supra sau superstatal european. Societate decentă, guvern reprezentativ, control parlamentar sunt inerente unei puteri Europene credibile.

Dar poate concluzia cea mai dură a tras-o Robert Kagan însuşi, în cadrul reuniunii de la Bruxelles Forum[44] de anul acesta, la 10 ani de la celebrul articol. În acelaşi stil controversat, ar spune unii, neo-conservator, l-ar descrie alţii, Kagan a remarcat faptul că Europa trăieşte într-o lume post-modernă. Globalizarea e un fenomen paralel, care afectează oricum toate aceste evoluţii.

E nevoie, spune Kagan, de un nou „imperialism liberal” – un comportament dincolo de politicile de putere în interior, între naţiuni democratice, dar fără a lăsa jos garda în relaţiile cu restul lumii. Trebuie să ne obişnuim cu standardele duble: operare pe baza legilor cu democraţiile, în formule de securitate cooperativă, dar atunci când avem de a face cu lumea exterioară, trebuie utilizate toate metodele necesare, forţa, atac preemptiv, etc. Acest lucru şi realităţile înconjurătoare în aceste spaţii, modul realpolitik al acestor actori de a privi lumea ne obligă să nu neglijăm apărarea şi capabilităţile noastre militare.

 IV. Eforturi de creare a unei Mari Strategii Americane

 Statele Unite se află astăzi în continuare în fierberea realizării unei Mari Strategii. E nevoie de o Mare Strategie. Clinton a declarat în 1994[45] că şi Roosevelt şi Truman au reuşit fără să aibă o Mare Strategie, pe care au construit-o în timp ce conduceau America, de unde şi ideea că şi el putea face la fel. Totuşi, nevoia unei Mari Strategii care să transceadă peste preşedinţi şi mandate şi să fie acceptată bipartizan e din ce în ce mai prezentă în gândirea şi scrierile americane.

Astfel s-a format peste ocean Consortiul pentru Marea Strategie, care este un proiect spronsorizat de către FPRI – Foreign Policy Research Institute, Philadelphia, Pensylvania şi Temple University’s Center for the Study of Force and Diplomacy şi condus de către Richard Immerman şi William Hitchcock. Consorţiul a fost înfiinţat în 2009 ca o parte a Programului Hertog pentru o Mare Strategie. El a reunit o sumă largă de gânditori şi teoreticieni în domeniul relaţiilor internaţionale, dar şi de mari strategi venind din spaţiul practicii, şi a emis analize cu titlul de “telegrame”, cu referire la celebra Lungă Telegramă a lui Kennan.

Astfel, în Telegrama 1: „What is Grand Strategy”[46], John Lewis Gaddis critică diversele strategii de imagine mai degrabă decât utile pe teren ale diferiţilor preşedinţi, cu excepţia lui George W Bush, şi subliniază că, după 11 septembrie mai ales, dacă nu după căderea Uniunii Sovietice, e nevoie acută de o Mare Strategie a SUA sustenabilă pe o perioadă comparabilă măcar cu a lui Kennan.

În cea de a treia telegramă, Walter A. McDougall, Profesor de Relaţii Internaţionale la University of Pennsylvania şi Senior Fellow la FPRI, se întreabă dacă Statele Unite sunt în stare să construiască o mare Strategie. Dilema nu provine din capabilităţi şi nici măcar din nivelul lidershipului politic, ce poate defini obietive nerealiste sau nesustenabile, ci din lipsa abilităţilor şi reflexelor ultimilor ani dar mai ales din disputele bipartizane şi adâncirea prăpastiei dintre cele două partide mari, Republican şi Democrat. La fel ca şi Charles Cupchan mai sus, McDougall se întreabă dacă excepţionalismul american este o sursă bună de resursă de voinţă şi putere pentru construirea unei mari strategii, sau dacă nu cumva el generează aberaţii, aşteptări nerealiste şi întreţine iluzii.

“Este excepţionalismul American sursa de energie, ingenuitate, rezilienţă şi virtute civică care propulsează naţiunea înainte? Sau credinţa complezentă în excepţionalismul american este sursa aventurismului, neglijarea experienţelor trecute, viciul civic care anunţă declinul şi prăbuşirea?”[47], se întreabă McDougall. Mai mult, nici măcar aceste chestionări nu sunt noi, ci în linie cu susţinerile lui  Arnold J. Toynbee’s: “Imperiile mor prin suicid, nu prin crimă”[48] şi Paul Kennedy în “The Rise and Fall of Great Powers”[49].

O altă iniţiativă, de data aceasta cu conţinut, ambiţii şi pretenţii de Mare Strategie e cea semnată Mr.Y, „A National Strategic Narrative: a concept and a vision for a  21st Century grand strategy for the nation” publicată de National Strategic Narrative, Woodrow Wilsson Center, 2011. Pe modelul articolului lui Kennan semnat “X” în Foreign Affairs, autorii studiului provin, de această dată, din zona militară, col. Mark Mykleby (US Marine Corps), în prezent retras din serviciul militar activ, colaborator al firmei LRN şi cpt. Wayne Porter (US Navy), şeful catedrei Secretarului Apărării pentru strategie sistemică şi complexitate, de la Institutul Naval post-universitar din Monterey, California. Studiul este prefaţat de Anne-Marie Slaughter, fost director de planificare politică la Departamentul de Stat al SUA, în prezent profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Princeton.

Eseul pledează pentru redefinirea rolului SUA în lume, a intereselor sale naţionale – de la securitate naţională la prosperitate şi securitate naţională – a obiectivelor de urmărit pentru realizarea acestora, precum şi a setului de politici şi instrumente de acţiune pe plan internaţional – diplomaţie, dezvoltare şi apărare, cei trei D ai secretarului de Stat Hillary Clinton – printr-o schimbare de raportare la lumea exterioară, marcată de procese dinamice obiective – interdependenţele, globalizarea, revoluţia informaţională şi în domeniul comunicaţiilor – ce au modificat natura ameninţărilor de securitate.

 V. O Mare Strategie pentru România?

 În acest context pare o întreprindere temerară dacă nu imposibilă de-a dreptul să elaborezi o Mare Strategie pentru România. Pe de altă parte, ne permitem să nu o elaborăm astăzi? Dacă până în 2007, Marea Strategie era clar stabilită de reconectarea la Occidentul de care fusesem despărţiţi 40 de ani, de dezideratele aderării la NATO şi Uniunea Europeană, atât atingerea acestor ţinte cât şi nevoia unor trasee de perspectivă – dar mai ales dezvoltările din arena internaţională – nu ne mai permit să evităm acest demers.

 Fireşte că orice demers de elaborare a unei Mari Strategii e unul care implică, vrem nu vrem, o susţinere politică bipartizană. În perspectiva perioadei de coabitare ce urmează, cred că un asemenea proiect naţional, pornit la nivel de experţi şi susţinut la nivel politic bipartizan, este un proiect ce poate să acopere prăpastia creată între cele două componente ale puterii politice, aflate în putere şi opoziţie. Mai mult, reconfigurarea coeziunii societale la nivel naţional este absolut obligatorie în această perioadă şi în contextul crizelor posibile ce se întrevăd deja la orizont.

Fireşte că ţintele sunt mult mai relevante decât cele prezente: nu e vorba numai să decidem postura strategică a României, liniile directoare ale unei Mari Strategii Naţionale, nivelul de ambiţie şi recursul la resurse integrat, la nivel naţional. E vorba aici despre o acţiune fundamentală de atragere în spaţiul politic şi în contextul funcţiei publice a produselor cele mai înalte ale educaţiei românilor ce au ales să rămână în ţară sau să-i atragem pe cei ce trăiesc în străinătate pentru a putea asigura avantajul competitiv în raportul cu slujbele din străinătate, cu cele din marile companii sau din companiile private din România. Şi spaţiul public, şi funcţia publică, şi spaţiul politic, şi funcţiile reprezentative trebuie să poată beneficia de români cu o pregătire deosebită, capabili de viziune, de asumarea opţiunilor politice, profesionişti şi capabili să conducă România în condiţiile contemporane.

O Mare Strategie, am văzut-o, este despre maximizarea avantajelor, valorificarea oportunităţilor şi diminuarea vulnerabilităţilor. Este cazul ca o asemenea întreprindere să ajungă şi în România, chiar şi pentru a utiliza mai eficient resursele, dar şi pentru a ne croi un viitor în lumea contemporană, a consolida o poziţie în spaţiul euro-atlantic şi a desena liniile directoare ale evoluţiei ţării în următoatele decade. E o responsabilitate împărţită a întregii clase politice, a lumii academice, a structurilor economice şi a întregii societăţi.

*Iulian Chifu este profesor la SNSPA Bucureşti, specializat în Analiză de Conflict şi Decizia în Criză, a fondat acum 10 ani Centrul de Prevenirea Conflictelor şi Early Warning şi a lansat, începând cu anul 2008, Buletinul de Analiză al Deciziei Strategice în România. Este în prezent Consilier Prezidenţial pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă.


[1] Iulian Chifu, Revenirea la Agenda fundamentală de securitate, Adevărul, 25 martie 2012, supratitrat de redacţie „Mesaj de la Cotroceni, după o provocare a Rusiei ».

[2] Louis J. Halle, The elements of International Strategy (Lanham, MD: University Press of America, 1984), p.15.

[3] Bruce Russett, “A Post-Thucydides, Post-Cold-War World”, Occasional Research Papers, Athens: Institute of International Relations, Panteion University, 1992

[4] John Mueller, Quiet Cataclysm: Reflections on the Recent Transformation of World Politics (New York: Harper Collins, 1995) and Edward Morse, Modernization and Transformation of International Relations (New York: Free Press, 1976)

[5] Robert Gilpin, War and Change in World Politics (Cambridge: Cambridge University Press, 1981), p. 7.

[6] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, “Thucidides on Strategy. Grand Strategies in the Peloponnesian War and their Relevance Today”, Columbia University Press, New York, 2010

[7] Collin S. Gray, Modern Strategy (Oxford: Oxford University Press, 1999), ch. 3.

[8] Op.cit.

[9] Peter Paret, “Clausewitz” în Peter Pare (ed.), Makers of Modern Strategy from Machiavelli to the Nuclear Age (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1986), p. 460

[10] Henry de Jomini, Summary of the Art of War (abridged edn. by Brig. Gen. J.D. Hittle) reprodus în Roots of Strategy, Book 2 (Harrisburg, PA: Stackpole Books, 1987), p. 460.

[11] B.H. Liddell Hart, Strategy (2nd revised edn.) (London: Meridian, 1991), p. 321

[12] Andre Beaufre, Introduction to Strategy (London: Faber and Faber, 1965), p.22

[13] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, op.cit.

[14] Clausewitz, On War, bk. 1, ch. 1, p.75.

[15] Edward N. Luttwak, Strategy: The Logic of War and Peace (Cambridge, MA: The Belknap Press of Harvard University Press, 1987), p.70.

[16] Ibidem

[17] .Daniel J. Hughes (ed.), Moltke on the Art of War: Selected Writings (trans. Daniel J. Hughes and Harry Bell) (Novato, CA: Presidio, 1995), p.45.

[18] Gunther E. Rothenberg, “Moltke, Sclieffen, and the Doctrine of Strategic Envelopment”, Pare, Makers of Modern Strategy, pp. 296-325; Gerhard Ritter, The Schlieffen Plan (London: Wolff, 1958).

[19] Alfred Thayer Mahan, The Influence f Sea Power Upon History, 1660-1783 (London: Sampson Low, Marston, 1892), p.8.

[20] Jomini, Summary of the Art of War, reprodus în Roots of Strategy, Book 2, p. 46; Clausewitz, On War, bk. 2, ch. 1, p. 129;

[21] Collin S. Gray, War, Peace and Victory: Strategy and Statecraft for the Next Century (New York: Simon and Schuster, 1990), p. 35.

[22] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, op cit.

[23] Michel Walzer, Just and Unjust Wars: A moral Argument with Historical Illustrations (2nd edn.) (New York: Basic Books, 1992), ch. 5.

[24] Lawrence Freedman, Deterrence (Cambridge: Polity Press, 2004).

[25] Paul Kennedy, “Grand Strategies on War and Peace”.

[26] Lidell Hart, Strategy, p. 322.

[27] Michael Howard, “The Forgotten Dimension of Strategy” în Michael Howard, The Causes of War (London: Temple Smith, 1983), pp. 101-109.

[28] Stephen M. Walt, The Origins of Alliances (Ithaca, NY: Cornell University Press, 1987), chs. 1,2,8.

[29] David A. Baldwin, Economic Statecraft (Princeton NJ: Princeton University Press, 1985); Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000 (New York: Random House, 1987).

[30] Kennedy, “Grand Strategies in War and Peace”

[31] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, op cit

[32] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998, Începutul Războiului Rece. Marea Strategie Americană(Capitolul 17) şi Succesul şi chinurile politicii de stăvilire-îndiguire, (Capitolul 18)

[33] Discursul lui Winston S. Churchill, „The Sinews if Peace”, 5 martie 1946, la Westminster College, Fulton, Mo, în Robert Rhodes James ed., Winston S. Churchill: His Complete Speeches, 1897-1963, New York/London, Chelsea House, 1974

[34] George F. Kennan, „Long Telegram” de la Moscova, 22 februarie 1946, în Foreign Relations of the United States, 1946, Washington DC: US Government Printing Office, 1969, vol. VI, p.697

[35] „X”(George F. Kennan), „The Sources of Soviet conduct”, Foreign Affairs, vol 25, nr. 4 (iulie 1947), p.575

[36] John Lewis Gaddis, „What is Grand Strategy”, Yale University, Prima Telegramă a Consorţiului pentru Marea Strategie.

[37] Christopher Layne, „Pacea Iluziilor. Marea Strategie americană din 1940 până în prezent”, Polirom, 2011

[38] Barry R. Posen, „Command of the Commons: The military Foundations of American Hegemony”, International Security, vol.28, nr.1, vara 2003, p.19.

[39] Robert Kagan, „Power and Wekness”, în Policy Review iunie-iulie 2002.

[40] Tod Lindberg, Hoover Institution, research fellow, „Mars and Venus Ten Years Later” în Policy Review, April-May 2012, nr. 172, Special Edition, „Mars and Venus, Ten Years Later”

[41] Robert Cooper, „Hubris and False Hopes” in Policy Review, April-May 2012, nr. 172

[42] Charles Cupchan, „A Still-Strong Alliance”, Policz Review 172. Ideile se regăsesc pe larg în „No one’s World: The West, the Rising Rest and the Coming Global Turn”, Oxford University Press, 2012

[43] Constanze Stelzenmuller, „The West Runs Out of Power”, Policy Review, nr. 172.

[44] Bruxeles Forum, conferinţa anuală a German Marshall Found, Bruxeles, 23-25 martie.

[45] John Lewis Gaddis, op.cit.

[46] Ibidem.

[47] Walter A. McDougall, “Can the United States Do Grand Strategy?”, FPRI-Temple University Consortium on Grand Strategy • The Telegram No. 3, April 2010

[48] Arnold Toynbee, “Tratat asupra Istoriei”, Editura Humanitas, vol I-II, Bucureşti, 1995.

[49] Paul Kennedy, „The Rise and Fall Of Great Powers”, Random House, New York, 1987

More

Întoarcerea la fundamente: reforma societală, a sistemului de valori şi a moralei publice

by  Iulian Chifu

 

Motto

Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tîlhari”. Matei, 21.12-13.

 Abstract:

The changes that are hapening now at an international level and chronical instability are going to define the future of the context for the next decades. The global crisis as well as the European sovereign debts crisis are affacting Romania which has adopted austerity measures but without complementarz programs of development. Since we do have our own problems of development and adaptation to the current world, it is needed an important effort to create societal cohesion, to review the system of values and moral refferences and to „through away the sellers from the Temple”.

Keywords: crisis, societal cohesion, system of values, moral reform, responsibility, leadership

Contextul internaţional actual aduce schimbări profunde în dezvoltările din lume, vorbindu-se de schimbarea naturii Relaţiilor Internaţionale, de „dispariţia politicii externe” în politică internă sau politică economică a statelor, dar şi despre dublarea globalizării şi formulelor regionale de integrare cu reforme substanţiale în reprezentare şi legitimitatea puterii la nivelul statelor, prin creşterea preeminenţei cetăţeanului şi a societăţii[1]. În acest context, reformele necesare şi cele pro-active în societatea contemporană se acumulează, iar viteza internă de schimbare este suficient de importantă pentru a crea bulversări ce se adaugă celor deja stârnite de criza economico-financiară globală, de criza datoriilor suverane şi de schimbările profunde în raportul de putere şi relaţiile cu statele autocrate, prin prisma experienţelor „Primăverii arabe”. Pentru a evita o „furtună perfectă” cu evoluţii ce frizează suprapunerea discontinuităţilor ce pot da naştere „catastrofelor” din teoria lui Rene Thom[2], este necesară crearea referenţialului profesionist, de onestitate şi de morală, de valori asumate personalizate şi aplicate în practică.

Este dificil să vorbim despre o „reformă morală” în sine – pentru că referenţialul de valori clamate rămâne stabil, se raportează la fundamentele democraţiei liberale şi a drepturilor omului cuantificate în documentele europene. Totuşi rămâne problema identificării referinţelor potrivite, într-o societate care este bolnavă prin lipsa marilor moralişti şi referinţelor profesionale indiscutabile inclusiv din cauza tendinţei exacerbării spriritului critic în criticism nediferenţiat şi în procedee de „distrugere a idolilor” şi „demitizare a valorilor”[3] determinate de clivajul din societate şi politizarea profesiilor celor mai „independente” şi „neutre”. Măcar mecanismul identificării referinţelor şi al perfecţionării sistemului de identificare şi promovare a valorilor trebuie menţinut într-o situaţie de funcţionalitate, pentru a crea pilonii pe care să se reconstruiască şi la care să se raporteze o societate care ar intra în situaţii de criză.

Din acest punct de vedere, credem că e utilă, ba chiar obligatorie, o revizuire a componentelor celor mai profunde ale instituţiilor cu vocaţie de a asigura referinţe morale, precum Biserica. Nu ne referim la ingerinţe în conţinutul credinţei în sine – din contra, este util şi de neînlocuit rolul de perenitate a acestora şi nevoia unei structuri conservatoare, păstrătoare a memoriei naţionale – ci la obiective şi ierarhia preocupărilor, al referenţialului intern şi al fundamentelor pe care se sprijină organismul religios, la relaţia sa cu credincioşii şi poporul pe care-l reprezintă. O întreprindere deloc uşoară şi care expune la controverse multiple. Pentru un intelectual creştin ce mă revendic, consider totuşi că o asemenea dezbatere trebuie lansată, la un moment dat, pentru a evita căderea Bisericii Ortodoxe Române în spaţiul superficialităţii, mercantilismului şi a mediacraţiei, a „tentaţiei politicului” precum restul societăţii româneşti.

Criza economică – criză de leadership, criză morală, criza clasei ce mijloc

Criza economică a avut un impact major asupra schimbării de sistem, ea însăşi fiind reflectarea unor probleme interne ale sistemului încă în acţiune, a lipsei de adaptare sau a creării nişelor pe care s-a putut strecura speculaţia şi oportunitatea actorilor globalizării. Astfel, în Statele Unite, anularea, în 1999, a amendamentului de după criza din 1933 care separa băncile comerciale de băncile de investiţii[4] a dus la construcţia de produse derivate şi a economiei produselor secundare, unele dintre ele conţinând elemente toxice şi necuantificabile sau, în orice caz, neacoperite în valoare reală. Dimensiunea pieţelor secundare depăşeşte astăzi de 10 ori PIB-ul mondial.

Apoi administraţia Clinton a găsit panaceul dezvoltării continue prin susţinerea şi încurajarea procesului de construcţie în formatul celor două bănci ce acordau credite de casă cu buletinul. Era de ajuns să fii cetăţean american şi puteai lua un credit pentru casă, chiar dacă nu ai muncit niciodată, nu întruneai nici măcar condiţiile pentru a deţine un card de credit şi era evident că nu vei plăti niciodată. SUA a avut două mandate de creştere, care nu au fost întrerupte nici măcar de criza „gestului nepotrivit” al fostului preşedinte democrat, dar acumulările în credite neperformante au explodat în final.

De la specularea direcţiei în care se vor duce banii atraşi de diverse economii, la specularea creşterii preţurilor şi a creşterii economice, a producţiei din viitor, s-a ajuns la adevărate pariuri pe produse de acest fel derivate. Iar cât timp trendul a fost crescător, modelul a putut să suporte şi hibele prezentate mai sus. Însă atunci când nu a mai existat creşterea şi inflaţia aceasta la nivel global, modelul a capotat, arătându-şi slăbiciunile şi găurile de reglementare care au indus căderea în gol.

Specularea direcţiei fondurilor şi a zonelor de creştere de către investitori nu e un cazinou sau loterie, ci are reguli. Mişcarea capitalurilor internaţionale are drept axiomă de bază, pentru ca predicţia să fie corectă, creşterea economică pe trend, tendinţă constantă. Încă brusc în Statele Unite, cele mai atractive şi lichide economii pentru investitori, s-a produs o ruptură, nereturnarea creditelor, scăderea preţului la imobiliarele care erau scoase la vânzare de bănci în număr mare afectând şi piaţa celorlalte clădiri, de unde şi scăderea economică, a valorii garanţiilor reale şi criză economică.

Ca proces, se mai adaugă celebrul paradox al directorilor de multinaţională care, într-un format deja consacrat, au salarii, beneficii şi bugete de protocol garantate, plus participare la beneficii, însă nu şi sancţiuni potrivit pierderilor pe care o companie le poate înregistra sub directoratul lor. Cum soluţia de bail-out, a injectării de bani şi preluării de acţiuni în instituţiile financiare de către statul american a funcţionat, aceşti lideri ai Wall Street-ului au încasat şi beneficiile de după criză. Rezultatul a fost revolta publică şi, fie speculată, fie naturală, mişcarea Occupy Wall Street[5] e un rezultat al faptului că responsabilii declanşării crizei nu numai că nu au fost pedepsiţi, ba mai mult, au fost premiaţi.

Dar poate cel mai grav, mai grav decât criza, a fost percepţia crizei. De principiu, prin uz excesiv – în special în spaţiul mediatic, virtual şi informal – percepţia ia locul realităţii. De aici şi motivul pentru care, de la un anumit punct, libera circulaţie a informaţiei şi fenomene petrecute pe diferite meridiane ale lumii, tendinţele catastrofice din ştiri – o ştire bună nu vinde, una proastă, eventual fasonată corespunzător, aduce audienţă, publicitate şi, deci bani – totul a dus la faptul că suspiciunile originare privind greşelile şi boala sistemului au fost exacerbate şi au dus la prăbuşirea încrederii.

În orice criză, evident că morala comună şi aşteptarea populaţiei se îndreaptă spre o formulă vindicativă, respectiv a antrenării responsabilităţii vinovaţilor. Vinovaţii, leadershipul economic-financiar, au fost fie ocoliţi de tăvălugul răspunderii, fiind înregistrată protecţia din spatele contractelor de management, dar şi o toleranţă excesivă, ba chiar pe alocuri vinovată, a leadershipului politic, care a susţinut zona financiară chiar şi protejându-l pentru a nu fi antrenată responsabilitatea sa. De unde şi accelerarea neîncrederii publice care s-a extins, de data aceasta cu temei real, asupra leadershipului politic.

De remarcat şi faptul că, criza financiar-economică a determinat ca asumarea costurilor să cadă pe seama clasei de mijloc. Nu a fost o criză a săracilor, ci în primul rând o criză a clasei de mijloc, care a sărăcit brusc. Clasa de mijloc era cea care avea investiţii pe piaţa bursieră, în acţiuni care şi-au pierdut valoarea peste noapte. Clasa de mijloc avea bani în bănci care au falimentat. Clasa de mijloc avea mici afaceri care au fost primele ce au sucombat, dând faliment în cursul crizei din lipsă de comenzi. Iar acestea erau afaceri reale, productive, nu realizate în pieţe noi sau secundare, care speculau migraţia fondurilor. Iar băncile nu au fost acolo, nu au avut rezerve şi nici încredere, nu au mai putut proteja afacerile mici şi de familie cu credite care să le ajute să treacă criza.

Dar poate cel mai important, criza „primului val”, criza americană, a subliniat prima, pe linia lipsei de responsabilizare a elitei financiare şi a conivenţei elitei politice cu aceasta, o criză morală a sistemului, o absenţă a referenţialului, a solidarităţii, a formulelor de coeziune comunitară şi societală care să asigure depăşirea crizei prin întrajutorare şi prin formule de utilizare a resurselor în comun. Consumerismul şi individualismul pragmatic, transformarea bisericilor în societăţi comerciale şi afaceri şi pierderea originii lor de referenţial moral într-un moment critic a dus la receptarea crizei în forme şi mai dramatice de către populaţie.

Criza datoriilor suverane în Europa. Criza în România

Criza datoriilor suverane a fost rezultatul a două procese concomitente, suprapuse ca interval de timp, aparent convergente ca direcţie, în fapt cu multe puncte de contradicţie vădită: integrarea europeană şi globalizarea. Ambele procese merg în sensul liberalizării economice şi al integrării, cu excepţia faptului că într-un caz avem de a face cu o integrare regională, în celălalt cu o integrare haideţi să-i spunem universală, deşi lasă în afară spaţii izolate şi neaccesate complet, autonome faţă de circuitele globale. Spuneam că, aparent, procesele sunt convergente, dar nu totdeauna drumul spre globalizare trece prin formule de integrare regională – deşi par logice şi sunt instrumente indispensabile de coagulare a economiilor apropiate şi interdependente, în drumul spre integrarea globală. Căci structurile regionale, prin regulile faţă de exterior, de cei care nu se află în regiunea de integrat şi prin construirea şi întărirea barierelor externe, se contrapun procesului de integrare globală.

Procesul de globalizarea s-a accelerat, în ultimele decenii, pe fondul cfreşterii vitezei de transport şi comerţ, al comunicaţiilor şi mişcării banilor, investiţiilor, a oamenilor, a produselor şi serviciilor. Viteza şi capacitatea tot mai mare a transnaţionalelor şi investitorilor relevanţi a depăşit deja forţa şi economiile naţionale, cel puţin în cazul statelor mici şi medii, dar în orice caz crează probleme de tangaje economice şi statelor, şi economiilor mari. Mai mult, orice barieră restrictivă are tendinţa de a fi măcinată prin faptul că acest capital va specula nişele de profit ce-i sunt oferite de aceste bariere, înlăturându-le, în final.

În cazul UE, defectele de construcţie a unui actor post-modern prins în furtuna globalizării au fost imediat speculate, în primul rând, politica monetară comună fără politică fiscală comună. Iar pactul de stabilitate şi convergenţă s-a dovedit insuficient pentru a asigura baza coerentă a dezvoltării şi integrării[6], în timp ce politicile de coeziune au fost mult prea restrânse şi neconcludente pentru a elimina clivajele dintre diferitele state membre. Cât despre sistemul de decizie, el a fost întotdeauna văduvit prin lipsa de legitimitate democratică a leadershipului Comisiei, modul de a alege, la nivelul naţional, funcţionari şi nu personalităţi care să-i eclipseze european pe şefii de state şi de guverne ce-i desemnau, dar şi modul greoi de a lua deciziile chiar şi în momente de criză.

Mai adăugăm aici „oboseala” extinderii[7], cel mai de succes motor de creştere economică, în formulă win-win, pe care l-a imaginat UE după 1989. Câştigau ţările membre pe seama creşterii pieţei, câştigau noile state membre din acelaşi motiv şi pe seama democratizăţii şi accelerării dezvoltării. Iar Oboseala extinderii a fost repede dublată de „oboseala” integrării mai profunde a UE[8], în care mecanismele privind structura populaţiei europene – natalitate scăzută, îmbătrînirea populaţiei, refuzul muncii grele, istovitoare, „ruşinoase”, „degradante” pe care trebuie să o facă alţii, imigranţii, a dus la intrarea în spaţiul european a noilor resortisanţi mult mai vitali. Dar aceştia nu au preluat doar poziţiile pe care nu şi le dorea nimeni, ci au atentat, încet, încet, la poziţiile cu pregătire mai importantă, luînd şi slujbe pe care le disputau cu naţionalii statului gazdă. În paralel, efectul de antrenare a adus şi personaje care au consolidat infracţionalitatea şi pegra oraşelor, de unde şi căderea în ritm alert, în susţinerea unor curente anti-imigraţie, xenofobe şi de extrema dreptă[9], partide ce au intrat chiar în Parlament, ba chiar în majorităţi şi chiar în guverne europene.

În plus, UE s-a confruntat, în premieră după crearea Comunităţilor Europene, cu scăderea economică şi cu criza economică. Cazul Greciei-falsul şi acoperirea datoriilor reale prin proceduri birocratice, Pactul de stabilitate şi convergenţă cu prevederi laxe, slab şi nerespectat chiar şi de fondatori, Franţa, Germania, lipsa de competitivitate europeană generală dată şi de o anumită îndepărtare de cultul muncii grele, a muncii susţinute – şi pe seama unor modele sociale nefaste, toate au dus la criza detoriilor suverane care se acumulaseră dar care, pe fond de criză economică-financiară, au început să reprezinte un balast şi o greutate în a fi acoperite.

Aici se adaugă şi un alt proces, cel al scăderii drastice a  investiţiilor în industria militară, una din forţele de dezvoltare ale economiei americane prin faptul că industria militară e principalul investitor, în SUA, în cercetarea fundamentală. Europa a pierdut astfel ritmul[10] şi a început să aşeze cam o generaţie tehnologică între ea şi SUA, poate cu excepţia notabilă a Marii Britanii – care a menţinut modelul şi investiţiile militare, şi a Germaniei, dar care nu a beneficiat de atractivitatea egală a minţilor şi de nivelul de finanţare al laboratoarelor şi proiectelor individuale de peste ocean.

În ţara noastră, soluţia la crizele suprapuse pe care le-am resimţit prin impact şi efect de antrenare a celor de peste ocean şi a celor europene a fost austeritatea. Soluţia a fost una impusă de nevoia de finanţare, de FMI şi UE, iar doar viitorul va putea să valideze, prin valorificarea oportunităţilor pe care le-a oferit, acest pas comparativ cu alţi parteneri europeni, dacă a fost bine, a fost rău, dacă decizia a venit la timp. Poate, cu un an mai devreme, costurile sociale şi economice ar fi fost mai reduse. Poate o conştientizare şi reacţie încă din 2007 ar fi blocat un trend de cădere şi „aterizare dură” a economiei în 2008[11].

Cert este că efectele austerităţii, în momentul său iniţial, au fost absorbite de către populaţie[12] pe seama creşterilor din cei 4 ani anteriori, 2005-2008, dublarea pensiilor şi salariilor. Însă, pe dimensiunea percepţiei publice, punctul de inflexiune a fost atins, trecerea de la o creştere constantă şi substanţială la tăiere a salariilor şi apoi o recuperare reţinută şi respectiv blocarea practică a veniturilor a costat încrederea lidershipului politic.

De aici până la prăbuşirea încrederii în autoritate, în general, a fost doar un pas. Aceasta este contraproductivă cu atât mai mult cu cât, în criză, lipsa de încredere în lider face mesajul său în momente complicate necredibil, iar capacitatea de a concentra şi aduna resursele publice şi a determina efortul unitar al naţiunii pentru depăşirea problemelor este redusă, cu efect major pentru gestiunea crizelor.

Dar, în cazul crizei din ţara noastră, s-au suprapus mai multe elemente şi procese ce durează de cel puţin 20 de ani:

– Lipsa de expertiză profesională în spaţiul autorităţii publice. Statul român a pierdut bătălia pentru oameni bine pregătiţi cu multinaţionalele, sectorul privat şi cu ofertele din străinătate.

– Slaba pregătire a generaţiilor viitoare. Sistemul de învăţământ are câteva vârfuri remarcabile şi forţa de a produce un număr de tineri cu pregătire de top, care fac furori pe toate meridianele şi ocupă, în competiţii deschise, cele mai importante posturi la companii şi în universităţi prestigioase din lume, nu a reuşit să depăşească faza de masificare şi scădere constantă a nivelului mediu de pregătire, printr-o suprapunere de dezinteres, lipsă de calitate şi atractivitate a domeniului educaţiei pentru cei mai bine pregătiţi absolvenţi, formalism şi superficialitate în actul de învăţământ, abilităţile dobândite sunt la un nivel precar, standardele medii sunt reduse, modelele bazate pe muncă şi educaţie au fost suplinite de cele care aşează în prim plan norocul, întâmplarea şi banii, iar şcoala oferă tot mai multe posibilităţi de a traversa perioada de acumulări fără să înveţi cum trebuie să înveţi. Am pierdut modelul acumulării de cunoştiinţe şi al învăţării „lucrurilor inutile” şi nu am dobândit un sistem al „alegerii învăţăturii necesare”.

– Consumerismul şi aplecarea spre cantitate versus calitate. Moda, produsele de import cu valoare îndoielnică dar accesibile, lipsa de modele, ruptura la nivelul elitelor, războaiele false ale „noilor” cu „foştii” şi contestarea valorilor reale pe baza a „ce a făcut înainte” sau preamărirea „şcolilor de afară” a criteriilor false şi adaptate grupurilor noi, crearea prea multor „punţi obligatorii”, păzite de „podari” cu zeciuiala pe domenii întregi a dus la alterarea competiţiei în cercetare, învăţământ superior, în administraţie şi modelarea „birocraţiilor pozitive”.

– Tot la nivelul valorilor, am înregistrat şi continuă exerciţii dilematice şi criticiste urmate de false demitizări, vânători de vrăjitoare, lipsa de reconciliere după Revoluţie şi continuarea sciziunilor în societatea românească prin promovarea agresivităţii de limbaj şi acţiune, a pornirilor conflictuale, violenţei de limbaj şi modelelor marginale care „plac majorităţii”. Constatăm astăzi cea mai slabă coeziune societală întâlnită în România de sute de ani.

Reconstrucţia sistemului de valori şi a referinţelor morale: „Alungaţi negustorii din Templu!”

 Impactul generaţiei 1989 cu economia de piaţă, democraţia şi libertatea a fost unul salutar, dar nu fără efecte secundare. Cu sau fără ştiinţă, rupturile create de momentul 1989 între grupuri, categorii şi tipologii umane, speculate amplu la nivel politic în primii ani de democraţie, au dus la scindări masive ale societăţii, contestări ale valorilor şi măturarea memoriei naţiunii. Ce a urmat nu a fost reconstrucţia socială de la bază, eventual o regăsire a spiritului comunitar pe baza religiei regăsite, ci, din contra, contestarea oricărei coagulări sociale prin referire la comunism, a valorii cu referirea la libertatea criticii, demitizarea idolilor istorici pentru că fuseseră pilonii de referinţă ai epocii anterioare. Reconcilierea după ruptura revoluţiei nu a intervenit nici astăzi, când încă avem revoluţionari ce revendică financiar o recunoştinţă a naţiunii pentru ce au făcut în 1989, vinovaţii evenimentelor nu au fost găsiţi iar procesul a fost tărăgănat prin parchete şi instanţe fără finalitate, în timp ce deschiderea arhivelor şi pedepsirea torţionarilor şi vinovaţilor s-a făcut parţial şi tardiv pentru a mai asigura responsabilitatea în justiţie a acestora.

În schimb, a pătruns în spaţiul public un nou set de valori, inerente noului tip de regim şi unei economii de piaţă sălbatice, nereglementate, a unui acces la resurse şi oportunităţi drenat politic: pragmatism, consumerism, beţia de produse. Diversitatea de produse şi impactul publicităţii asupra unui public neobişnuit a accentuat pornirea „să le încercăm pe toate”, ultimul, „cel mai nou” produs, cel „la modă” a devenit „cel mai bun”, „cel de care am nevoie”, „a avea” a devenit valoarea supremă – nu a satisface nevoia, trebuinţa.

Dar poate cea mai gravă problemă pe care am întâmpinat-o a fost că am pierdut un referenţial al scopului în viaţă, am pierdut plăcerea şi cunoştiinţele despre viaţă şi nu mai ştim să trăim. Scopul suprem a devenit să posedăm bunuri, modalitatea să păcălim pe celălalt sau să speculăm o oportunitate înaintea lui, să ne descurcăm, abilitatea balcanică şi bizantină de a soluţiona problema prin a apela la decident cu plocon, peşcheş, a revenit în forma accesului la pile, cunoştiinţe şi relaţii cu mită, şpagă şi corupere. Scopul în viaţă nu mai este cel de a crea, a construi, a dura, a lăsa ceva în urmă, care să ne împace viaţa finită pe care o avem cu realizări care să ne asigure pomenirea în posteritate – prin cărţi, prin copii, prin instituţii create, prin construcţii şi idei consacrate şi lăsate urmaşilor.

Discuţia privind o reformă morală e grea şi complicată într-o societate în care referinţele profesionale sunt contestate laolaltă cu figurile emblematice. Referinţele sunt demitizate, modelele absente sau pervertite în alte direcţii decât cele legate de creaţia de orice fel. Şi dacă societatea civilă şi comunitatea nu a dat mari moralişti iar cei de referinţă s-au stins unul câte unul, rolul referenţialului moral nu a putut fi suplinit nici de religie, în ciuda încrederii de care se bucură Biserica în România.

Două au fost fenomenele care au alterat forţa de referenţial moral al Bisericii: mai întâi revenirea în prim plan a instituţiei religioase ca încredere, dar nu şi a credinţei reale a comunităţii, nu şi a forţei de coagulare a comunităţilor ce revenea îndeobşte religiei, pe de altă parte o transformare a instituţiei din referenţial în spaţiu cu propriile probleme, o cădere în zona afacerii şi veniturilor, a mercantilismului în Biserica însăşi, dublată de probleme morale şi legale chiar a unui număr de membri ai clerului, pe care instituţia iniţial i-a protejat, pentru a nu fi expusă public, apoi nu a avut mijloace suficiente pentru a-i sancţiona, în fine întâmpină probleme în a gestiona aceste subiecte în contextul unei competiţii – inegale, ce-i adevărat – cu alte culte şi credinţe ce se dezvoltă liber în România.

„Alungarea negustorilor din Templu”[13] este un percept profund creştin care ar putea fi un punct de plecare în reaşezarea referenţialului moral al societăţii româneşti: alungarea consumerismului şi a dorinţelor materiale din mintea noastră, redescoperirea scopurilor vieţii, redescoperirea bucuriei de a trăi şi a altor motive de fericire decât banii – utili totuşi, în limite decente, pentru a putea să ne asigurăm viaţa – revenirea la cultul muncii asidue şi modelului devenirii prin muncă, a progresului şi reuşitei prin trudă şi cu aşezarea pas cu pas a cărămizilor în cariere clare şi cu perspectivă, nu cu salturi întâmplătoare mediate de noroc, bani, matrapazlâcuri sau aranjament politic.

În al doilea rând trebuie determinată o respingere modelului SRL pentru Biserică şi recâştigarea rolului de referinţă morală a naţiunii, revenirea la modele de asceză şi misionarism creştin, la rolul de purtător al solidarităţii umane, de constructor al coeziunii societale. Biserica e parte a comunităţii şi nu o afacere a unei elite religioase. Catedrala Neamului e un simbol care trebuie construit, e mai impozant decât Casa lui Ceauşescu şi are relevanţă de simbol, dar în contextul în care se închid şcoli şi spitale din cauza limitelor financiare şi a perioadei de austeritate, a scăderii populaţiei, invocarea a mii de amendamente pentru a susţine alocarea, de la bugetul de stat, bani pentru construcţia de biserici devine o impunitate, mai ales că epoca recuperării monumentelor demolate de către comunism a fost deja depăşită.

Este important ca Biserica să rămână referenţial în încrederea publică şi ea trebuie să îşi menţină postura de referinţă morală, inclusiv prin austeritate, prin asceză şi prin promovarea referinţelor curate ale pustnicilor, călugărilor şi preoţilor cu har şi înnobilaţi de viaţa aspră şi aridă, de munca şi lucrarea pe care o fac deopotrivă zi de zi. De aici trebuie pornită reforma morală a societăţii: de la referinţe, modele, asceză, bunătate, bine, pozitivism şi constructivism social. Pe un asemenea proces se poate întemeia redescoperirea ideii Binelui.

Iulian Chifu este profesor asociat la SNSPA Bucureşti, specializat în Analiză de Conflict şi Decizie în criză, cercetător în cadrul Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning Bucureşti şi în prezent este consilier al Preşedintelui României pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă. Autor a 28 de cărţi în domeniul deciziei în criză, în special în spaţiul post-sovietic, a studiilor euro-atlantice, securităţii energetice şi studiilor strategice.


[1] Potrivit modelului triadei „obiectelor de securitizat” a lui Barry Buzan şi şcolii de securitate de la Copenhaga.

[2] Rene Thom, Teoria Catastrofelor, Editura Tehnică şi ştiinţifică, Bucureşti, 1979.

[3] Titu Maiorescu a lansat şcoala „spiritului critic” în Junimea sfârşitului de Secol 19 şi în critica literară, care ulterior a devenit la începutul de secol o şcoală de gîndire cu impact în diverse medii. Recuperarea curentelor de gândire românească de după 1989 a dus la extinderea spiritului critic prin deconstructivism şi  chestionarea tuturor referinţelor istorice, culturale, literare, într-o exagerare a spiritului critic căzut în criticism, un proces sănătos la origine, dar care a degenerat în distrugerea pilonilor de referinţă naţionale. Mai mult, apariţia spiritului dilematic în anumite contexte ale GDS, din jurul revistei 22 şi, ulterior, de la Dilema lui Andrei Pleşu, a avut drept scop asanarea societăţii de reminiscenţele fostului regim şi drept efect secundar pierderea referinţelor şi punerea sub semnul întrebării a oricărei acţiuni sau persoane, istorică sau prezentă,

[4] Glass-Steagall Act, cunoscut şi drept Banking Act din 1933, a fost adoptat de Congres în 1933 şi nu permit băncilor comerciale să se implice în afacerile legate de investiţii. Revizuirea prevederilor Glass–Steagall Act s-a făcut prin Gramm–Leach–Bliley Act în 1999 şi a eliminate separarea care a existat între băncile de investiţii care emit acţiuni şi băncile comerciale care fac depozite. Deregularizarea a eliminate şi conflictul de interese între bancherii ce fac investiţii şi care sunt şi ofiţeri ai băncilor comerciale. Această revizuire a contribuit la accentuarea severităţii crizei financiare din SUA 2007–2011 permiţând firmelor de investiţii bancare de pe Wall Street să joace banii deponenţilor din băncile comerciale.

[5] Mişcarea a pornit în urmă cu doi ani şi a contestat lipsa de responsabilizare a bancherilor de pe Wall Street consideraţi responsabili de amorsarea crizei financiare şi economice peste ocean. Ea s-a extins în diferite state şi a fost îmbrăţişată de un cumul de anarhişti, antiglobalişti, dar şi oameni care au piedut în criză, speculându-se chiar, pe baza unei declaraţii publice de susţinere, că mişcarea ar fi fost finanţată de multimiliardarul George Soros.

[6] Prevede deficitul statelor membre sub 3% din PIB şi datoriile sub 60% din PIB pentru a intra în zona Euro. Regula ar trebui probată că se respectă la nivelul a 3 ani înainte de aderare, prezumându-se, dar fără nici o sancţiune, că se respectă şi după. De la adoptarea în 1992, la Maastricht, datel vorbesc divergent de nerespectarea prevederilor de către nici o ţară în cei 20 de ani până astăzi.

[7] Fenomenul de „enlargement fatigue” a intervenit după extinderea UE cu România şi Bulgaria în 2007.

[8] Marcată de respingerea de către Franţa şi Olanda a Tratatului Constituţional, ratificat deja de un număr mare de state, inclusiv România.

[9] Extrema dreaptă a ajuns la guvernare în Olanda, în cazul Franţei, zestrea de voturi ce a crescut la 31% a Frontului Naţional  după preluarea de către Marine Le Pen a conducerii partidului de extremă dreaptă francez şi plasarea pe poziţia adoua-a treia în intenţiile de vot au determinat adoptarea unui limbaj anti-imigraţie de către Preşedintele Sarkozy pentru a atrage votanţii extremedi drepte.

[10] Realizarea acestei discrepanţe apare la momentul fundamentării Agendei Lisabona, iar eşecul acesteia e consemnată inclusiv în cadrul summitului Consiliului European din 8-9 decembrie 2011 care stipulează din nou ca prioritate susţinerea creativităţii, a eficienţei a noilor tehnologii şi a creşterii competitivităţii ca soluţii ale ieşirii din criză.

[11] Hard landing este expresia ce desemnează trecerea de o creştere importantă la un deficit la fel de important de la un an la altul.

[12] Nivelul protestelor publice a fost redus şi gestionat fără probleme de către autorităţi, care nu s-au confruntat nici cu mitinguri mamut, nici cu turbulenţe şi violenţe de stradă ca efect al tăierilor de 25% al salariilor şi al anunţatei tăieri a pensiilor, asupra căreia s-a revenit, nici ca aefect al creşterii TVA.

[13] Matei, 21.12-13

More

Radicalizare şi violenţă în Islam. O tipizare a mecanismelor radicalizării

by  Iulian Chifu*

Abstract

 The triangle made up of radicalisation, violence and Islam is not a compulsory dependence and nuances in that area are needed in order to identify the real pattern and mechanisms of radicalisation that lead to violence acceptances and terrorist gestures, if not suicide bombings. Defining a topology of radicalisation mechanisms is a challenging endeavour and only one common pattern could be identified: identity disorders and ambiguity in assessing and accepting its own identity by the virtual possible recruit for radicalisation in order to be turned to actor of violent actions in the name of faith, ideology or political causes. And religion is first and foremost used as a tool for polarisation and strong identities attractive for young people that are associating prestige characteristics to radical beliefs and behaviour.

Radicalizare, violenţă şi Islam: o triadă obligatorie?

Atunci când ne propunem să identificăm motivele terorismului, ale acţiunilor suicidare, ale utilizării violenţei, cădem în spaţiul îngust al legăturii dintre radicalizare religioasă şi violenţă, de unde stereotipul blamării unei singure religii, religia islamică, apare evident. Abordarea politicaly correct ar trebui să îndepărteze de stereotipul potrivit căruia doar religia islamică creează asemenea catastrofe, formule de genocid şi ucidere în masă, crime împotriva umanităţii, iar istoria noastră, cea a societăţii umane, ne arată că aceste elemente au loc în toate religiile, mai mult, nu au neapărat legătură cu religia.

Şi în creştinism am avut momente care ne-ar face ruşine, în istorie. Timpurile erau altfel. Dar nici discuţia despre religia anistorică şi diferenţa de 600 de ani între Iisus şi Mohamed nu sunt relevante. În schimb, dacă privim mai larg Religia, şi o situăm în aceeaşi categorie cu ideologiile şi politica, vom găsi numeroase formule ce întemeiază uciderea semenilor şi acţiuni radicale, chiar dacă nu suicidare. Preconcepţiile ne scot din aria unui studiu exhaustiv, sau poate numărul rar de cazuri în alte religii, sau poate momentul actual, al hipermediatizării realităţii, subliniază o hiperbolizare a radicalismului Islamic.

Cazul lui Anders Breivik, norvegianul care a provocat carnagiul de la Oslo şi de pe insula Utoya la 22 iulie anul trecut este edificator. Cu ce e mai prejos acesta de un jihadist islamist, chiar şi în privinţa pseudo-radicalismului creştin pe care îl propovăduia, cu fragmente de istorie şi percepte religioase creştine, cu desenarea unui mit eroic de salvare a rasei albe, cu asumarea unei posturi de martir al credinţei, alături de alţi adepţi contactaţi pe internet. Religia pe care o profesa e discutabilă, nu are nimic de a face cu creştinismul consacrat în formele sale răspândite, e postura unui lup singuratic, dar e exact acelaşi profil cu cel al unui jihadist auto-radicalizat şi inspirat pe net care procedează la gesturi teroriste în altă parte a lumii. Numai pornirea suicidară i-a lipsit pentru a constitui un caz unic.

Conceptul lansat al Cavalerilor Justiţiari, o rezistenţă fără lideri similară teoriilor propovăduite în SUA de către unele grupări de supremaţie a albilor care aderă la o “identitate creştină”, reinventează lupi singurateci cu haină şi alură de cavaleri medievali ai cruciadelor, aleşi de Dumnezeu pentru a fi agenţii răzbunării sale pe pământ. Atacurile împotriva semenilor, cu sau fără relaţie xenofobă faţă de străini, imigranţi sau musulmani, includ tendinţa lansării unui “război sfânt” pentru salvarea rasei albe[1].

Pe de altă parte, e greu de diferenţiat între extremiştii, fundamentaliştii, radicalii în orice religie, politică sau ideologie care intenţionează să comită atacuri, deci să aplice efectiv violenţa propovăduită şi cei care doar predică şi au credinţe radicale, extremiste[2]. De aceea subiectul real nu trebuie să fie atât religia sau radicalizarea, poate nici măcar personajele radicalizate, ci dintre acestea, de toate facturile, doar cele care ar putea să facă saltul de la credinţe radicale la acţiuni radicale. Iar când pe lângă cei motivaţi religios, politic sau ideologic apar personaje instabile psihic, aria şi formula filtrului ce ar trebui identificată e mult mai restrânsă.

Formula e şi mai complexă şi dificultatea şi mai mare atunci când se pune problema negocierii cu jihadiştii, radicalii fundamentalişti de orice credinţă. De la talibani şi Al Qaeda la sectele suicidale din Statele Unite care nu au mai putut fi oprite din gestul lor, pentru că se aruncau în gol aşteptând salvarea extratereştrilor, sfârşitul lumii sau mântuirea, dificultatea de a negocia cu trimişii unui Dumnezeu sau cu cei care aveau o misiune pentru propria salvare în eternitate s-a dovedit a fi extrem de dificilă. E greu să lupţi pe Pământ cu luptătorii unui război cosmic[3], cu atât mai puţin atunci când căutarea profund umană în a identifica raţiunea şi scopul vieţii – omul fiind singura fiinţă conştientă de viaţa sa finită[4] – nu e nici creaţia, nici procrearea, nici iubirea şi faptele bune ci suicidul, eventual, ca în cazul sectei japoneze Aum Shinrikyo, luând cu tine cât mai mulţi “cetăţeni necredincioşi” în ideologia, pseudo-religia sau opţiunea politică pe care o profesezi, cu gaz sarin, în flăcările unei explozii sau în prăbuşirea unui avion.

Poveştile legate de Jihad definesc şi reflectă, în fapt multe categorii de abordări radicale, dar ne învaţă că în orice context, cu orice insurgenţă sau terorism cu componentă seculară poate exista negociere şi reconciliere, că formulele radicale de Islam ajunse la conducerea unui stat, într-un mediu competitiv real, dacă nu democratic, dobândesc responsabilitate şi îşi aplatizează aspiraţiile din opoziţie sau din perioada de ilegalitate, însă personalităţi care-şi percep destinul legat de obligaţii religioase sau către posteritate puternice, care răspund unei chemări înalte – religioase, de natură divină, dar şi pentru “salvarea naţiei”, a rasei, a clasei, sau în orice altă formă politică, ideologică sau religioasă, nu negociază rolul şi vocaţia mesianică, eroică sau istorică de salvatori ai naţiei[5] – şi, subsecvent, înfrângerea morţii şi perpetuare, într-o anumită formă, a vieţii finite de pe pământ, în eternitate, în orice caz dincolo de timpul vieţii proprii.

Dacă a blama exclusiv Islamul e o impunitate, precum şi a vorbi despre radicalizare islamică drept laborator şi creuzet de producere a teroriştilor şi sinucigaşilor cu bombe ce aruncă în aer cetăţeni nevinovaţi în Occident, în egală măsură statisticile curente ne arată că această realitate nu poate fi ignorată. În Europa, în Orientul Mijlociu, în Statele Unite, Caucazul de Nord sau Asia de Sud Est, cele mai multe atacuri şi violenţa e făcută şi clamată în numele Islamului, de către persoane radicalizate şi condiţionate într-o formă jihadistă de credinţă – care face sau nu parte din credinţa Islamică dar îi foloseşte perceptele şi literatura. Şi dacă nu orice credincios islamic este şi radicalizat, nici orice adept al unor formule radicale nu propovăduieşte sau se pregăteşte să utilizeze violenţa pentru a-şi propaga proprie religie, şi nu orice persoană care tolerează violenţa legată de apărarea religiei sale într-o formă sau alta recurge la acţiune[6], totuşi nu sunt de ignorat bazinele de recruţi şi faptul că executanţii violenţi sunt, majoritar, din această sursă. E motivul pentru care am abordat aici acest tip de radicalizare care împinge la violenţă, legată de Islam, dar am încercat să păstrăm gradul de generalitate pentru a răspunde, generic, oricărei formule de radicalizare violentă, indiferent de sursă.

Recursul la religie. Recursul la Islam. Religie feranda şi noile religii

Recursul la fundamentele religioase în determinarea comportamentului violent se utilizează din cauza capacităţii mari de mobilizare pe care o are religia, în special formulele radicale, dar şi recursul la legitimitatea dată de Dumnezeu, de fiinţa superioară şi de răsplata pe care o primeşte credinciosul martir în viaţa de apoi, respectiv capacitatea de a proiecta viaţa finită de pe pământ după moarte. Capacitatea de polarizare e de asemenea relevantă în cazul religiei, prin forţa sfinţeniei, a drept-credinciosului, a elementelor sacre în raport cu profanul, cu lumescul impur, cu necredinţa şi exteriorul nesacralizat. Dihotomia Rai-Iad şi forţa de impact a percepţiei asociate acestei imagini profund religioase, recursul la simbolism şi emoţiile generate atât de profanarea acestor simboluri – reală percepută sau interpretată – sunt, de asemenea, ingrediente ce recomandă recursul la religie ca element de sprijin în determinarea şi condiţionarea comportamentului credincioşilor.

Însă forţa religiilor nu este suficientă pentru că ele, prin esenţa lor, au percepte ce îndeamnă la pace, iubirea, coexistenţa paşnică, învăţăminte ce nu ajută la întemeierea acţiunilor violente. Elemente legate de războiul just[7] şi justificarea utilizării violenţei în diferite religii se pot regăsi, în timp ce practicile utilizării violenţei în numele religiei le avem de mai bine de 2000 de ani. Însă există religii în care sunt permise, pe scară mai largă, interpretările şi improvizaţiile unor lideri religioşi, care pot completa scrierile sfinte cu propriile edicte apreciate de credincioşi pe acelaşi picior de egalitate cu cărţile fundamentale.

Aici se deschide calea abuzurilor de interpretare şi a creării nu numai a unor curente noi, dar a unor culte şi grupări al căror set de idei este complet diferit de cel al religiei fundamentale. În fapt, avem de a face cu crearea de noi religii, noi curente, noi culte, mişcări religioase noi, nu recursul la religii clasice, cu toate neajunsurile pe care această adaptare le implică. Iar în cazul violenţei, adeseori putem determina modul de alterare a religiei în cauză, Islamul în speţă, când studiem şi cântărim cât oferă religia, cât oferă interpretarea, cât speculaţia din sumumul de idei propovăduit de procesul de religie feranda.

Violenţa ca datorie sacră e mecanismul ce generează cele mai complicate mesaje imposibil de combătut prin logică, pragmatism sau negociere. Se regăsesc în mai toate religiile, dar unele sunt mai deschise adaptării, altele mai rigide, căci nu permit preoţilor cultelor respective să adauge sau să interpreteze, iar cartea sfântă e una.

În alte religii, interpretarea e permisă, cum e cazul Islamului. Iar aici, fundamentalismul, curentele tradiţionale au capacitatea de a reacţiona împotriva modernităţii[8], a deschiderii societăţii şi accesului la informaţie şi educaţie pe plan larg, cu efectele secundare ale libertăţii profesate, iar reacţiile se pot înscrie inclusiv în tendinţe de „revenire la origini”, însă impactul secularismului mercantil, al libertinismului şi exceselor de imagini generează şi reculul delimitării sacrului de acest profan, prin construirea religiei şi perceptelor acolo unde Coranul şi Hadith-ul nu dă răspunsuri, iar edictele imamilor sunt adevărate surse de inspiraţie pentru violenţa pe baze religioase împotriva lumii noi, modernităţii şi libertăţii, prezentată exclusiv prin excesele şi pervertirea omului pe care o realizează.

Ca şi sectele apocaliptice, milenariste, extraterestre şi fundamentalismul islamic ca orice extremism şi radicalism are tendinţa de a fi excepţionalist, de a sublinia propriile avataruri şi relevanţa unică, în fuga după identităţi „tari” şi recunoscute ale tipului de credinţă practicată. „Tradiţionalismul inovativ” este rezultatul simbiozei fundamentalismului religios cu modernitatea seculară[9]. Aici rezidă şi formula de radicalizare şi „politizare a religiei” prin alegerea, selectarea unui percept, focalizarea atenţiei şi ruperea sa din context şi din restul regulilor, interpretarea sa şi juxtapunerea semnificaţiei sale peste un obiectiv politic sau o politică particulară. Astfel, în atingerea scopului, se utilizează forţa simbolică şi legitimitatea divină pentru a legitima politicile particulare şi aspiraţiile unui grup.

Jihadismul şi legitimarea violenţei religioase, inclusiv în religia islamică, sau preponderent în religia islamică, se bazează pe inovaţie extremistă, pe interpretare, pe itjihad, şi nu pe textele clasice. Se întâmplă şi în sunism, şi în şiism. Ambele curente după schismă revendică rădăcinile martirului şi recursul la imaginea „adevăratului Islam”, însă recursul la violenţă în extremismul sunit al Al Qaeda sau în cel şiit al Hezbollah – partidul lui Allah este rezultatul „noilor religii” create, nu al perceptelor originare.

În modernitate, această versatilitate a religiei Islamice de a permite unui imam, unui Emir sau ideolog de a da edicte cu rang de lege religioasă ce completează textele clasice a dus la extinderea rolului de la ideologi şi şcoli de gândire sau interpretare, de la jurisprudenţă islamică la luptători, oameni politici sau lideri, militanţi, insurgenţi care-şi calibrează propriile aspiraţii în idei politice transcrise în ideologii şi interpretări religioase islamice, pentru a le întări legitimitatea prin originea lor divină[10]. Este şi cazul Emirilor din Emiratul Caucaz – trecuţi recent la Islam sau deveniţi brusc practicanţi deşi ştiu doar câteva surate în arabă pe care le repetă în orice circumstanţă – dar şi al lui Ayman Zawahiri, ideologul Al Qaeda, care deturnează lupta pentru apărarea propriului popor islamic, a teritoriului tradiţional, împotriva liderilor politici apostaţi – dictatorii şi autoritarii lumii arabe – şi creează lupta împotriva „inamicului îndepărtat” nu pe teritoriul arab, unde combaterea colonistului e legitimă şi în wahabism, şi în salafism, ci chiar la el acasă, civilul inocent devenind, totodată, ţintă legitimă. Jihadul generalizat a fost astfel pronunţat.

Radicalizarea şi violenţa. Etapele transformării.

 Înclinaţia spre a cerceta legătura dintre radicalizarea islamică şi violenţă este cu atât mai legitimă cu cât dincolo de numărul substanţial de cazuri, care ne permit să abordăm subiectul prin prisma statisticii relevante, avem în Islam astăzi toate elementele şi ingredientele unui asemenea parcurs de radicalizare, fapt ce ne permite să observăm modele de radicalizare care pot duce la utilizarea violenţei, la acceptarea terorii ca instrument, ba chiar a sacrificiului de sine prin metodele suicidare pe care le utilizează.

Totuşi, trebuie să păstrăm nuanţele căci, în ciuda faptului că există literatură în Islamul clasic şi într-un număr de învăţaţi ai Islamului pe această dimensiune, radicală, în ciuda apariţiei unor ideologi ai mişcărilor radicale „noi”, contemporane, ai jihadismului, radicalizarea nu duce, în mod automat, la violenţă, la pledoaria sau antrenarea pentru violenţă sau la utilizarea violenţei împotriva semenilor. Aici metodologia e mult mai complexă şi reclamă mult mai multe elemente.

Dacă este să judecăm în termenii lui Johan  Galtung[11], declanşarea evenimentului, a conflictului are mai multe faze. Astfel, componenta de radicalizarea şi predicarea violenţei, fundamentarea religioasă, ideologică sau politică a violenţei, formalizată în documente, cărţi de învăţătură sau instrumente directe de radicalizare modernă – e-jihad, site-uri– alcătuiesc motivaţii şi acoperă etapa de formare a contradicţiilor. Pregătirea potenţialilor radicalizaţi şi premeditarea acţiunii e echivalentă apariţiei componentei atitudinale, pentru că ea presupune şi o gândire şi pregătirea potenţialei capabilităţi care să recurgă la violenţă, pe baza radicalizării. Membrii radicali se antrenează în tabere sau se formează şi dobândesc în format virtual abilităţile teoretice, practice, tactice pentru a duce la bun sfârşit un atac, dar şi pentru a face saltul la condiţionarea necesară stării suicidale. Aici s-ar înscrie jihadismul ca ideologie şi componenta sa aplicativă, de pregătire a potenţialilor terorişti. În fine, cel de-al treilea moment care defineşte în fapt trecerea directă la utilizarea violenţei, la acţiune, cel care asigură declicul de la virtual la comportament suicidar direct şi acţiune ţine de planificarea unei acţiuni, de punerea în teatru a elementelor directe şi capabilităţilor necesare utilizării violenţei, inclusiv atunci când e vorba despre un sinucigaş cu bombă, a cărui condiţionare şi voinţă trebuie să depăşească nivelul banalei radicalizări sau a pregătirii pentru a deveni „martir”, şi presupune deja alte resorturi. În unele cazuri e vorba de reţele, de formule consacrate, proprii fiecărei grupări, în alte cazuri e vorba despre radicalizare directă.

Acest proces e extrem de dificil de cuantificat şi există numeroase metode şi tentative de a-l clarifica, având la bază chiar procedeele utilizate de reţele sau de site-urile jihadiste, însă ele nu acoperă pe deplin paleta enormă de posibilităţi şi motivaţii. Chris Heffelfinger[12] realizează un model cu “paşi ai radicalizării” pe care îl utilizează Clint Watts în evaluarea modalităţii de recurs la terorism suicidar după radicalizare sau convertire a militarilor din Armata SUA şi a metodelor de identificare a personalităţilor expuse unei asemenea proceduri[13].

Modelul are 4 paşi, Introducerea – atunci când indivizii iau contact cu ideologia extremistă şi cu literatura aferentă şi modelul de abordare, în faza a doua, Imersiunea presupune asumarea de către individ a gândirii extremiste şi solidificarea tipului de gândire extremist (fapt ce ar corespunde nivelului apariţiei contradicţiilor între opţiunile persoanei ce va deveni terorist şi va utiliza violenţa şi societatea căreia îi aparţine, semenii săi). În cel de-al treilea stadium al lui Heffelfinger apare Frustrarea, respectiv manifestarea insatisfacţiei pentru lipsa de acţiune a celor cu care împarte aceeaşi credinţă radicală şi dorinţă de a schimba lucrurile – aici ne situăm în stadiul apariţiei reacţiei atitudinale potrivit modelului clasic al lui Galtung. În final, cel de al patrulea nivel este cel al acţiunii, respectiv al stadiului de Rezoluţie a individului radicalizat, condiţionat şi pregătit să treacă la acţiune violentă în susţinerea ideologiei extremiste de la care se revendică.

Fiecare fază corespunde unor stadii şi pot fi identificaţi numeroşi indicatori care pot arăta fidel evoluţia radicalizării şi progresului unui individ sau altuia spre momentul culminant de trecere la acţiune şi utilizarea violenţei, respective a actului terorist. Aceşti paşi sunt deseori dublaţi de anumite evenimente semnificative din viaţa emoţională a persoanei în cauză care acoperă tot drumul, legate de familie, situaţia financiară, momente cu impact psihologic sau relevante profesional. În toate aceste faze există drum înapoi până la momentul deciziei personale, respectiv a trecerii în faza în care comportamentul violent, rezoluţia personală dublează atitudinile şi contradicţiile pe baza cărora s-a format acesta.

 Dacă în faza iniţială doar recursul şi căutarea literaturii legate de ideologia extremistă este un indicator al drumului, în faza imersiunii deja elementele lecturilor, citate şi modele sau simboluri apar în dialogurile cu apropiaţii, cu cei în care persoana are încredere şi pe care-i vizează ca posibili recruţi sau parteneri, în timp ce participarea la activităţile grupului sau la ritualurile legate de ideologia sa pot fi identificate, ca şi schimbarea aspectului fizic şi a hainelor potrivit credinţelor sale ideologice. Totuşi, reciproca nu e adevărată, adică nu orice bărbat care îşi lasă barbă şi îmbracă haina tradiţională islamică e un viitor terorist, şi nici femeia care îşi ia broboada şi îşi acoperă părul sau faţa.

Momentele de alertă încep să apară în faza de manifestare a frustrării, elementele atitudinale sunt clare, şi ele sunt vizate deopotrivă de către cei ce recrutează pentru jihadişti şi de către forţele de ordine. Disputele privind “adevărata” ideologie şi discuţiile contradictorii privind inacţiunea sunt semnele frustrării şi dorinţei de acţiune, a pregătirii pentru saltul către violenţă. Autoizolarea crescândă şi tendinţa de a obţine acceptarea sau consimţământul cât mai larg pentru utilizarea violenţei, sau investirea în propria pregătire – cu mersul în tabere de pregătire sau servicii ideologice la distanţă de domiciliu sunt semnale palpabile. Dar nici acestea nu indică capacitatea de a trece la utilizarea violenţei, chiar dacă persoana acceptă posibilitatea utilizării violenţei pentru atingerea scopului.

Abia ultima etapă devine decisivă. Iar capacitatea de a percepe din timp saltul sau elementul emoţional care serveşte drept declanşator al saltului de la nevoia de acţiune, tolerarea violenţei şi dorinţa de a vedea lucrurile schimbându-se în sensul dorit la acţiunea directă propriu-zisă, la implicare, la comiterea acţiunii teroriste de dragul sau în favoarea obiectivelor ideologiei extremiste, este extreme de redusă şi variază în funcţie de situaţie şi de individual implicat. Aici se procură arme, se planifică acţiuni, donarea proprietăţilor către prieteni sau crearea testamentelor, planificarea elementelor ce anunţă dispariţia iminentă, urmărirea unui tip de aprobare a violenţei şi propriului sacrificiu, dacă e cazul, pregătirea şi repetarea acţiunilor pe care urmează să le execute la atacul propriu zis, ameninţări violente deschise către terţii virtual vizaţi.

Radicalizarea şi motivele radicalizării. Tipologii ale radicalismului

Dacă abordarea psihologică priveşte cu precădere modul în care sunt identificabili indivizii ce parcurg paşii radicalizării spre utilizarea violenţei din raţiuni ideologice, politice sau religioase extremiste, mersul spre jihadism sau comportament suicidal împotriva semenilor, o altă abordare e una de factură sociologică şi vizează contextul social şi condiţiile ce împing spre radicalizare. Grupul de cercetare al psihologiei şi religiei de la Universitatea din Cambridge[14], într-un proiect condus de Mary Sharpe, a utilizat metodologia sociologiei pentru  identificarea abordărilor potrivite pentru a determina ce componentă a societăţii noastre contemporane face indivizii să recurgă la radicalizare extremistă şi la violenţă.

Pe dimensiune sociologică, abordările sunt diverse şi merg de la impactul relocării emigranţilor, neadaptării la societăţile moderne, la ruperea de religie şi de referinţele morale în societăţile contemporane, la neadaptarea sau alienarea resimţită şi respingerea de către societate după 11 septembrie, pentru faptul că eşti musulman sau arab de origine, mergând până la elemente mai sofisticate. Mediatizarea excesivă, abundenţa de imagini şi informaţii, alienarea în faţa computerului şi în spaţiul virtual al individului, impactul globalizării, toate aduc elemente care sunt interpretate în cheia individualismului excesiv, al absenţei spiritului comunitar şi al tentaţiei opţiunilor radicale.

Suma lecturilor şi experienţelor în domeniu, alături de studiul privind resorturile teroriştilor suicidari cu bombe care au ratat, prin interviuri direct în închisori, studiu excelent realizat de o echipă condusă de Mary Sharpe[15], ne-a făcut să identificăm o formulă la realizarea unei tipizări a radicalizării ce duce la acţiuni violente, pe care o prezentăm în cele ce urmează:

Radicalizarea în religie şi continuarea mersului în sensul acceptării, ulterior a recursului la violenţă pe motive religioase – ca formă de ideologie, acoperind ţeluri de natură politică, rezultat al recursului la capacitatea religiei de polarizare a grupurilor şi mobilizare simbolică a credincioşilor şi atractivitatea în fiinţa supremă – are motivaţii în primul rând identitare[16], care ţin de nevoile fundamentale ale personalităţii umane de identitate proprie şi de apartenenţa la o identitate de grup prestigioasă, care să completeze iar deseori să compenseze lipsa unui dosar identitar propriu relevant. Astfel, principalii indivizi expuşi căderii în spaţiul terorismului suicidar sunt cei cu insatisfacţii identitare şi incapacitatea de a-şi defini existenţa şi scopul în viaţă sau cei care recurg la compensarea acestei componente, dată de ambiguitatea identitară personală, de insatisfacţiile legate de propria identitate sau propriile realizări, de propria personalitate, abandonându-se deplin identităţii de grup[17] care o suplineşte şi apropiindu-se tot mai mult de miezul grupului din care fac parte, respectând cu sfinţenie şi chiar exagerând perceptele şi regulile grupului tocmai pentru că au nevoie de întărirea frontierelor şi de protejarea în interiorul grupului a propriei lipse de identitate[18].

Această realitate contrazice stereotipuri preexistente potrivit cărora persoana ce recurge la violenţă, terorism sau terorism suicidar pentru a se realiza în posteritate ar fi bolnav psihic sau atins de o boală incurabilă, care l-ar împinge spre un asemenea sfârşit. În mică măsură cei care recurg la această cale a radicalizării violente sunt bolnavi mintal, însă o mare parte dintre cei care sunt radicalizaţi provin din medii defavorizate şi au pregătire precară. Există însă şi autorii celor mai teribile acţiuni de terorism suicidar, vezi cazul 11 septembrie, care au educaţie superioară, sunt deplin conştienţi de ceea ce fac şi au o acţiune deliberată.

Aceleaşi stereotipuri false ca şi în cazul bolii psihice se înregistrează în privinţa sărăciei şi provenienţei din medii paupere a radicalizaţilor în religie care recurg la violenţă, autorii acţiunilor de la 11 septembrie sau ale atacurilor de la Londra fiind persoane fie cu o existenţă asigurată, fie trimişi cu burse la studii şi cu o existenţă îndestulată, ale căror acţiuni nu au avut la bază motivaţii de natură financiară. Nu putem însă nega nici terorismul palestinian istoric, având drept executanţi oameni din taberele de refugiaţi cu puţină cultură, puţină instrucţie şi educaţie, slabi cunoscători ai Islamului sau perceptelor religioase, susceptibili la condiţionare şi radicalizare[19], sau celebrii luptători sinucigaşi ai Hezbollah ale căror portrete împodobeau străzile din Beirut şi ale căror familii primeau uzufructul financiar al acţiunilor suicidale împreună cu onoarea de a avea un martir în familie.

Convertirea este un alt resort cu impact puternic asupra minţii persoanei care face un asemenea salt, de obicei în spaţiul radical al credinţei către care s-a îndreptat[20]. Pe de altă parte şi în acest domeniu sunt surprize şi contraexemple: convertirea după intrarea în grupurile mercenare sau în lupta politică sau în contestarea realităţii, formalism excesiv în adoptarea unei religii pe care, în fapt, nu o cunosc deloc, ci doar câteva elemente exterioare ca marcă a identităţii religioase şi grupului radical din care aleg să facă parte. Militanţi nepregătiţi religios sunt deseori subiectele radicalizării căci opţiunea pentru violenţă este anterioară iar radicalizarea şi recursul la religie sunt doar hainele explicative şi motivaţionale ale comportamentului preexistent în raport cu terţii.

Şi mai grav, după cum am văzut, forma de religie adoptată este un nou tip de religie feranda, care se revendică de la un curent preexistent, adaptat la nevoile ideologice, politice sau de acţiune ale grupului, grevat eventual pe conservatorism religios sau pe un fundamentalism care devine favorizant. Ideologia este însă posterioară creării grupului şi definirii scopurilor sale, cristalizarea fiind necesară răspândirii perceptelor şi atragerii de noi adepţi, de unde nevoia legitimării în „voinţa lui Dumnezeu” a propriilor acţiuni.

În final, putem să desprindem câteva motive de radicalizare violentă, cu recursul la acţiuni teroriste inclusiv suicidare:

–         radicalizarea ca protest, acolo unde o anumită „religie oficială” a fost confiscată şi e controlată de către autorităţile nedemocratice, iar trecerea la formulele radicale, fundamentaliste, extreme ale religiei marchează tocmai formula de protest faţă de autorităţi – cazul Caucazului de Nord.

–         radicalizarea ca bravadă – o formă ce interesează cu precădere tinerii care-şi construiesc o formulă de exhibiţionist şi teribilism al vârstei inclusiv prin recursul la radicalizare violentă, exact cum alţii au îmbrăţişat ideologii extreme sau opţiuni politice radicale. E şi o formă de modă şi se regăseşte şi la tinerii islamici aflaţi în occident şi la cei din state islamice, dar e şi o formulă de bază a convertirii unora dintre tineri care devin şi cei mai angajaţi militanţi, putând merge până la suicid pe această bază, eventual prin antrenare în grupul de prieteni, din raţiuni sentimentale sau de familie prin alianţă.

–         radicalizarea ca aspiraţie – atunci când religia devine scop în viaţă, când acţiunea violentă propovăduită de religie sau lupta pentru Dumnezeu devine ţintă, scop în viaţă. Aici sunt cele mai grave probleme identitare sau soluţiile radicale la perspectiva scopului în viaţă pentru cazul nerealizărilor reale sau percepute şi formula de abandon a oricărei lupte din lipsa unor perspective posibile. E o formulă de ultima ratio a motivaţiei personale pentru a conta în viaţă şi se raportează la personalităţile orgolioase, dar acolo unde ambiţia nu e dublată şi de cunoştinţe, capacităţi sau forţă de a atinge un statut conform propriilor doleanţe.

–         radicalizarea identitară se referă fundamental la lipsa unei identităţi personale definite şi, din nevoia de identitate a persoanei aceasta e glisată către adoptarea identităţii de grup, căreia îi este subordonat individul radicalizat, cu trup şi suflet, ajungând la exagerări tocmai prin nevoia întăririi acestei componente a identităţii de grup, ce-l protejează faţă de non-identitatea sau absenţa identităţii personale substanţiate şi la care persoana să facă referinţă. Radicalizarea identitară duce la confundarea cu identitatea de grup şi preeminenţa acesteia faţă de identitatea personală, situaţie pe care cei în cauză o pretind, sub pretextul adevăratului angajament, tuturor celor ce se află în grup.

–         radicalizarea din ignoranţă e o formulă care valorifică necunoaşterea religiei în cauză, a ideologiei sau politicii respective, care este prezentată mistic, mediat şi cu utilizarea unui număr mare de simboluri, cu recursul la resorturile emoţionale şi nu cognitive ale individului. În lipsa educaţiei şi a cunoaşterii, în formula de ignoranţă, un personaj cu autoritate militantă sau religioasă poate să antreneze sub forţa voinţei sale reacţiile celor din jur, „cu frica lui Dumnezeu” şi care, din conformism, tocmai nu doresc să-şi probeze ignoranţa sau să iasă din rând, contestându-i liderului autoritatea. E cazul clasic al lui Ramzan Kadârov, Preşedintele cecen, şi în egală măsură al lui Doku Umarov, liderul Emiratului Caucaz, ambii fiind cunoscători ai câtorva surate în arabă din Coran şi utilizându-le la infinit, fără a avea cunoştinţe sau pregătire dar impunând luptătorilor proprii prin intermediul acestei situaţii.

–         radicalizarea pentru recompensă – cu recursul la gestul suicidal fie pentru o recompensă directă, fie pentru promisiunea recompensei după moarte. Mary Sharpe[21] a descoperit la cei care au ratat şi se află în închisori că nu doreau nici jihadul, nici moartea necredincioşilor, nici distrugerea preşedinilor apostaţi, ci îşi doreau să ajungă la premiul celor 72 virgine care-i aşteptau la intrarea în rai pe martiri, în timp ce recompensa materială pentru familiile lor îi făcea martiri pe palestinienii din tabere finanţaţi de Hezbollah în acţiunile împotriva Israelului, la care se adăugau onorurile şi portretele de pe străzi pentru martirii consideraţi eroi sau onorarea familiilor lor.

Concluzii

Radicalizarea şi apelul la extremism nu sunt rezultatul direct sau exclusiv al neintegrării în societăţile occidentale al migranţilor, pentru cazul radicalizaţilor din paradigma “inamicul în interiorul cetăţii”. În ciuda studiilor sociologice care vorbesc despre o componentă de neadaptare şi “ciocnire a civilizaţiilor”, formula nu poate explica gesturile unor imigranţi la a 3-a, a 4-a generaţie, complet integraţi, profesori şi vecini fără probleme, care brusc pleacă de acasă pentru a se arunca în aer cu mijloacele de transport în comun şi concetăţenii lor – cazul atacurilor de la Londra. Însă mecanismul şi tentaţia regăsirii “credinţei străbunilor”, revenirea la origini şi căderea în mrejele propovăduitorilor formelor radicale ale religiei islamice poate fi o explicaţie – incompletă, dar care se susţine.

În ciuda tentativei de a crea modele, radicalizarea violentă naşte dificultăţi în a fi clasificată sau tipizată, fie şi din cauza numărului relativ mic de cazuri ce cad în violenţă – respectiv a erorii statistice pe un asemenea număr relativ restrâns de radicali suicidari care ratează şi ajung să fie evaluaţi de psihologi şi sociologi în închisori. Rămâne punctul comun al tuturor persoanelor radicalizate ce adoptă o formă de credinţă exacerbată într-un anumit principiu/cauza/ideologie, dar şi aici există amendamente şi contra-exemplul celor care se alătură acţiunilor, luptelor şi “cauzei”, pentru a ajunge abia ulterior să se convertească sau să îmbrăţişeze forma extremă a credinţei care le şi justifică acţiunea a posteriori, înclinaţia lor fiind mai degrabă de mercenariat, la origine, sau situată în spaţiul bravadei sau al aspiraţiei.

Totuşi, componenta identitară rămâne de referinţă, atracţia pentru radicalizare şi fuga după identităţi de grup prestigioase – în aparenţă şi percepţia mediului din care provin – prin dezindividualizarea ca persoană a preopinentului viitor teorist şi subordonarea identităţii proprii celei colective, respectiv a obiectivelor şi credinţelor grupului.

[2] Utoya attacks, Stratfor, 23 iulie 2011.

[3] Mark Juergensmeyer, Terror in the Mind of God: The Global Rise of Religious Violence (3rd ed.), (Berkeley, CA: University of California Press, 2003), p. 220

[4] Gregory F. Treverton, Heather S. Gregg, Daniel Gibran, Charles W. Yost, Exploring Religious Conflict, The RAND Corporation 2005

[5] Larry Goodson, Thomas H. Johnson, PARALLELS WITH THE PAST – How the Soviets Lost in Afghanistan, How the Americans are Losing, FPRI, April 25, 2011.

[6] Mary Sharpe, Suicide Bombers: The Psychological, Religious and Other Imperatives, St. Edmunds College, University of Cambridge, ISO Press, Amsterdam, London Washington DC, 2006

[7] Marc Gopin. Between Eden and Armageddon. Oxford University Press, Oxford New York, 2009

[8] R. Scott Appleby, The Ambivalence of the Sacred. Religion, Violence and Reconciliation, Rowman and Littlefield, Lauham-Boulder-New York-Oxford, 2000

[9] Emmanuel Silvan, The Mythologies of Religious Radicalism: Judaism and Islam in Mark Juergensmeter ed., Violence and the Sacred in the Modern Word, Harper and Row, San Francisco, 1989

[10] Mihaela Matei, Islamul politic şi democraţia. Între reformă, interpretare şi jihad, Editura Rao, Bucureşti, 2011.

[11] Johan Galtung, Violence Theory în Transformation by Peaceful Means (Transcend Method),  United Nations Disaster Management Training Programme, United Nations, 2000

[12] Chris Heffelfinger, Radical Islam in America, Potomac Books, New York 2011

[13] Clint Watts, Major Nidal Hasan and the Fort Hood Tragedy: Implication for the US Armed Forces, FPRI,  June 27, 2011

[14] Jose Liht, Sara Savage şi Psychology and Religion Research Group, University of Cambridge, Identifying Young Muslims Susceptible to Violent Radicalisation: Psychological Theory and Recommendations în Mary Sharpe, Suicide Bombers: The Psychological, Religious and Other Imperatives, St. Edmunds College, University of Cambridge, ISO Press, Amsterdam, London Washington DC, 2006

[15] Mary Sharpe, Idem.

[16] Iulian Chifu, Religie şi conflict. Violenţă şi radicalizare în Regiunea Extinsă a Mării Negre în George Cristian Maior şi Sergei Konoplyov Ed., Cunoaştere strategică în zona Extinsă a Mării Negre, Harvard Kennedy School, Editura RAO, 2011, pp.223-230

[17] Iulian Chifu, Influence of Religious Extremism on the Stability and Security of Democratic Societies in the Balkans, in Sorin Butiri and Dusan Mihailovic Ed., Evolving Asymmetric Threats in the Balkans, NATO Science for Peace and Security Series, IOS Press, 2011, pp.37-54

[18] Iulian Chifu, Religion and Conflict: Radicalism and Violence in the North Caucasus, Turkish Policy Quarterly, Vol.10, 2011, pp 121 – 133

[19] Iulian Chifu, Religie şi conflict. Violenţa motivată religios, Sfera Politicii, Vol XIX. Nr.10, 2011. pp. 22-32.

[20] Jahangir E. Arasli, Violent Converts to Islam: Growing Cluster and Rising Trend, in Combating Terrorism Fellowship Program, ISSN 2162-6421 (online). Vol. 1, No.1 CTX 1, 8/1/2011

[21] Sharpe, idem

More

The East-West Strategic Corridor: An Opportunity for Azerbaijan

by  Iulian Chifu*

Abstract

 Azerbaijan is facing now one of the most important windows of opportunity from this period of its independent history. Situated in the Caucasian Regions, on the shores of the Caspian Sea, rich in oil and gas offshore resources in a period of economic crisis in the World and a crisis of Sovereign Debts in Europe, at the end of military interventions in Iraq and Afghanistan and in the framework of a controversial Iranian nuclear issue, Azerbaijan is able to offer the suitable conundrum of solutions for several key world players and to value its position and assets for increasing its own security.

Leverages of a “minor power”

There is a traditional approach in the realpolitik characteristic to the geopolitics and the policies of the countries from the post-Soviet space. The World is seen as organized on different tracks according to the “power” that each member state enshrines in itself and projects around it – be that in terms of Authority, Resources or Prestige, status and influence capabilities. In that respect, we do have Great powers – during the World Wars Period, than the two Superpowers – during the Cold War, now a Superpower and Hegemon – The US, after the fall of the Cold War, debatable in terms of military capabilities, economy or capacity of projection around the world versus the will to assume this status.

But in our very region, in the Euro-Atlantic reality, the relevance begins to be more and more that of the Regional powers – EU itself, Germany, France or Russia, Turkey and Iran. And, more and more, a special role has been attributed to the countries that do not assume any Regional power status, but succeeded in increasing their strategic profile, secured a regional important role, took advantage, at suitable moments, of their geography and resources in order to have arguments to claim the respect of their opinion, the respect for their national interests in their respective region, not talking about the respect of their independence, territorial integrity and sovereignty. Those are the minor powers.

In that theoretical framework, we can asses that Azerbaijan is such a minor power of the Caucasus Region, of the Caspian Region, of the Euro-Atlantic area. This posture is granted through some very important assets that Baku can put on the table: huge resources and an important economy, with an important growth rate, military capabilities important for its dimensions and the needs to ensure its defence, a valuable policy of balanced approach to the World and a position to be valued on the East-West Strategic Corridor from EU-NATO to Central Asia via the Caucasus.

The East West Strategic Corridor – The Silk Road redivivus

First, the balanced approach is given by the relations that Azerbaijan defines towards the powers of the World and the powers of the region. It is in the best relations with US and NATO, with an important contribution to the theatres in Afghanistan, but also ensuring the transit corridor for troops, weapons and supplies for NATO troops.

At the same time, the East-West Corridor is designed for civil and commercial transport, and the trade old Silk Road is still in the minds of the principal beneficiaries of such a corridor, namely the European Union and countries from the Asian East, first and foremost India and China. Moreover, it is an important entering point and transit space for the Southern EU Energy Corridor, a strategic project of the post/modern integrated neighbour on the other side of the shores of the Black Sea.

It has an important relation with Russia, sharing common history and commercial ties, but also maintaining its individualism, defending its positions in key issues for national security in the delimitation of the economic exclusive zones in the Caspian Sea and the options for alternative routes and distribution networks for its oil and gas.

Second, a good relation and balanced approach is developed in relation with the regional powers. Iran is a difficult neighbour, with its controversial nuclear program, its approach to the politics of power, but Azerbaijan succeeded to have a balanced approach enabling it to maintain the link by road and train with the Nakichevan region and refraining from entering into the logic of confrontation even in worlds with Tehran. Moreover, Azerbaijan also keeps other leverages that are important for the bilateral relations.

Azerbaijan is a Muslim country. This is an added value of first importance and relations with its brothers from Turkey as with other countries are encouraged by this reality, that could also help in opening markets usually closed to other countries, niches that could be taken by Baku’s administration. An important role could be developed, as well, in the neighbouring Northern Caucasus region, in stabilizing it.

All those added values are used and could offer new opportunities in the existing situation at the international level, economic crisis, Arab Spring, state building after wars in Iraq and Afghanistan, projects to build alternative routes and alternative sources for the oil and gas towards industrialized Europe and possibilities to get from there transfer of technology for diversifying the economy.

Good neighbouring relations on the East West Corridor

The scheme of values strengths and opportunities could be completed by assessing Baku’s relations with its neighbours East and West, along the Corridor. And there is also an added value to be used extensively. First, it is about its relations in the Caucasus region with Georgia. This good relation as well as several energy projects, investments in its neighbour and support are of great importance. BTC, BTE, the AGRI project are at the same time projects that link countries in the region and solve the equation of resources for the EU and NATO countries.

Whatever project will be chosen in the auction related to the 16 bcm of the Shah Deniz phase 2 would be of great help for the support to the Strategic Corridor of the EU. It will link Azerbaijan with Turkey and Romania, and it will bring oil and gas in the EU. And the SOCAR program of investments in both countries ensures the capacity of being involved in downstream operations, as well as, directly inside the EU and NATO.

Then we have the relations with countries on the other side of the Caspian Sea – Kazakhstan and Turkmenistan. In spite of the unresolved issue of the delimitation of the exclusive zones with Turkmenistan, trade and energy relations are very good and Turkmen Oil is floating towards the West, as gas should arrive at the possibility of floating, in a Transcaspian pipeline. And the differences of view of other actors in the Caspian Region on the statute of the Sea, and the delimitation of the economic exclusive zones should not harm trade and energy extraction.

On the contrary, economic activity and businesses are good common projects that could settle unresolved conflicts in the area, as it did happen not far, in the Black Sea, between Romania and Ukraine: both states agreed to solve the delimitation of the economic exclusive zones in 1997, through the bilateral agreement, in front of the Hague International Court if a solution could not be reached bilaterally in due time. And three years ago, the International Court offered a solution that solved an issue which could not be achieved in some 40 years during Communist times between the superpower Soviet Union and the minor power of the same Communist block, Socialist Romania. The two independent countries solved the issue and now take profit of the reserves of oil and gas in their respective offshore, that they couldn’t exploit for 50 years and more.

On Nagorno-Karabakh: a stable position

Nagorno Karabakh is the hardest security issue unsolved in the region by Azerbaijan. But its behaviour in the other most important subjects and taking opportunity of the advantages that the East-West Corridor can offer in transit, transportation – military and civilian – and Energy can fill the gap. Violence is not a solution and the existing format has its limitations. Moreover, the trial of moving in a 1 plus 2 format sponsored by Russia proved to be a dead end, and the return to the Minsk Group mediation should be the solution, by involving more partners that Azerbaijan has in the world and in the region.

The NATO summit in Bucharest stated, in its final declaration reinforced every summit until Lisbon, the support for political independence, territorial integrity and sovereignty of Republic of Moldova, Georgia, Azerbaijan and Armenia. Moreover, the NATO-Russia Council assumed, under the signature of the 27 plus one members (NATO member countries and Russian Federation) the support for all the Euro-Atlantic Countries’ territorial integrity, sovereignty and independence. That is the most credible guarantee for a peaceful solution in Nagorno Karabakh according to the stated principles, internationally accepted and reflected in the proposals for the Madrid principles.

The special role that Azerbaijan has in the transit of ISAF supplies to the operation Theatre in Afghanistan is of tremendous importance and could constitute the second strategic guarantee for the support of a solution based on the international law principles in Nagorno Karbakh. And thirdly, the direct contribution of Azerbaijan with troops in Afghan operation and in other international missions is another brick in the solid establishment of an international support for a fair and stable solution in Nagorno-Karabakh, with respect to the principles established by the United Nations and OSCE Helsinki conference.

* Iulian Chifu is a specialist in conflict Analysis and Decision Making in Crisis. He is an associated professor at the National School for Political and Administrative Studies Bucharest and chaired the Conflict Prevention and Early Warning Center Bucharest. He is currently the Advisor of the Romanian President for Strategic Affairs, Security and Foreign Policy.

More