All Posts tagged islam

by  Iulian Chifu*

Abstract

 The triangle made up of radicalisation, violence and Islam is not a compulsory dependence and nuances in that area are needed in order to identify the real pattern and mechanisms of radicalisation that lead to violence acceptances and terrorist gestures, if not suicide bombings. Defining a topology of radicalisation mechanisms is a challenging endeavour and only one common pattern could be identified: identity disorders and ambiguity in assessing and accepting its own identity by the virtual possible recruit for radicalisation in order to be turned to actor of violent actions in the name of faith, ideology or political causes. And religion is first and foremost used as a tool for polarisation and strong identities attractive for young people that are associating prestige characteristics to radical beliefs and behaviour.

Radicalizare, violenţă şi Islam: o triadă obligatorie?

Atunci când ne propunem să identificăm motivele terorismului, ale acţiunilor suicidare, ale utilizării violenţei, cădem în spaţiul îngust al legăturii dintre radicalizare religioasă şi violenţă, de unde stereotipul blamării unei singure religii, religia islamică, apare evident. Abordarea politicaly correct ar trebui să îndepărteze de stereotipul potrivit căruia doar religia islamică creează asemenea catastrofe, formule de genocid şi ucidere în masă, crime împotriva umanităţii, iar istoria noastră, cea a societăţii umane, ne arată că aceste elemente au loc în toate religiile, mai mult, nu au neapărat legătură cu religia.

Şi în creştinism am avut momente care ne-ar face ruşine, în istorie. Timpurile erau altfel. Dar nici discuţia despre religia anistorică şi diferenţa de 600 de ani între Iisus şi Mohamed nu sunt relevante. În schimb, dacă privim mai larg Religia, şi o situăm în aceeaşi categorie cu ideologiile şi politica, vom găsi numeroase formule ce întemeiază uciderea semenilor şi acţiuni radicale, chiar dacă nu suicidare. Preconcepţiile ne scot din aria unui studiu exhaustiv, sau poate numărul rar de cazuri în alte religii, sau poate momentul actual, al hipermediatizării realităţii, subliniază o hiperbolizare a radicalismului Islamic.

Cazul lui Anders Breivik, norvegianul care a provocat carnagiul de la Oslo şi de pe insula Utoya la 22 iulie anul trecut este edificator. Cu ce e mai prejos acesta de un jihadist islamist, chiar şi în privinţa pseudo-radicalismului creştin pe care îl propovăduia, cu fragmente de istorie şi percepte religioase creştine, cu desenarea unui mit eroic de salvare a rasei albe, cu asumarea unei posturi de martir al credinţei, alături de alţi adepţi contactaţi pe internet. Religia pe care o profesa e discutabilă, nu are nimic de a face cu creştinismul consacrat în formele sale răspândite, e postura unui lup singuratic, dar e exact acelaşi profil cu cel al unui jihadist auto-radicalizat şi inspirat pe net care procedează la gesturi teroriste în altă parte a lumii. Numai pornirea suicidară i-a lipsit pentru a constitui un caz unic.

Conceptul lansat al Cavalerilor Justiţiari, o rezistenţă fără lideri similară teoriilor propovăduite în SUA de către unele grupări de supremaţie a albilor care aderă la o “identitate creştină”, reinventează lupi singurateci cu haină şi alură de cavaleri medievali ai cruciadelor, aleşi de Dumnezeu pentru a fi agenţii răzbunării sale pe pământ. Atacurile împotriva semenilor, cu sau fără relaţie xenofobă faţă de străini, imigranţi sau musulmani, includ tendinţa lansării unui “război sfânt” pentru salvarea rasei albe[1].

Pe de altă parte, e greu de diferenţiat între extremiştii, fundamentaliştii, radicalii în orice religie, politică sau ideologie care intenţionează să comită atacuri, deci să aplice efectiv violenţa propovăduită şi cei care doar predică şi au credinţe radicale, extremiste[2]. De aceea subiectul real nu trebuie să fie atât religia sau radicalizarea, poate nici măcar personajele radicalizate, ci dintre acestea, de toate facturile, doar cele care ar putea să facă saltul de la credinţe radicale la acţiuni radicale. Iar când pe lângă cei motivaţi religios, politic sau ideologic apar personaje instabile psihic, aria şi formula filtrului ce ar trebui identificată e mult mai restrânsă.

Formula e şi mai complexă şi dificultatea şi mai mare atunci când se pune problema negocierii cu jihadiştii, radicalii fundamentalişti de orice credinţă. De la talibani şi Al Qaeda la sectele suicidale din Statele Unite care nu au mai putut fi oprite din gestul lor, pentru că se aruncau în gol aşteptând salvarea extratereştrilor, sfârşitul lumii sau mântuirea, dificultatea de a negocia cu trimişii unui Dumnezeu sau cu cei care aveau o misiune pentru propria salvare în eternitate s-a dovedit a fi extrem de dificilă. E greu să lupţi pe Pământ cu luptătorii unui război cosmic[3], cu atât mai puţin atunci când căutarea profund umană în a identifica raţiunea şi scopul vieţii – omul fiind singura fiinţă conştientă de viaţa sa finită[4] – nu e nici creaţia, nici procrearea, nici iubirea şi faptele bune ci suicidul, eventual, ca în cazul sectei japoneze Aum Shinrikyo, luând cu tine cât mai mulţi “cetăţeni necredincioşi” în ideologia, pseudo-religia sau opţiunea politică pe care o profesezi, cu gaz sarin, în flăcările unei explozii sau în prăbuşirea unui avion.

Poveştile legate de Jihad definesc şi reflectă, în fapt multe categorii de abordări radicale, dar ne învaţă că în orice context, cu orice insurgenţă sau terorism cu componentă seculară poate exista negociere şi reconciliere, că formulele radicale de Islam ajunse la conducerea unui stat, într-un mediu competitiv real, dacă nu democratic, dobândesc responsabilitate şi îşi aplatizează aspiraţiile din opoziţie sau din perioada de ilegalitate, însă personalităţi care-şi percep destinul legat de obligaţii religioase sau către posteritate puternice, care răspund unei chemări înalte – religioase, de natură divină, dar şi pentru “salvarea naţiei”, a rasei, a clasei, sau în orice altă formă politică, ideologică sau religioasă, nu negociază rolul şi vocaţia mesianică, eroică sau istorică de salvatori ai naţiei[5] – şi, subsecvent, înfrângerea morţii şi perpetuare, într-o anumită formă, a vieţii finite de pe pământ, în eternitate, în orice caz dincolo de timpul vieţii proprii.

Dacă a blama exclusiv Islamul e o impunitate, precum şi a vorbi despre radicalizare islamică drept laborator şi creuzet de producere a teroriştilor şi sinucigaşilor cu bombe ce aruncă în aer cetăţeni nevinovaţi în Occident, în egală măsură statisticile curente ne arată că această realitate nu poate fi ignorată. În Europa, în Orientul Mijlociu, în Statele Unite, Caucazul de Nord sau Asia de Sud Est, cele mai multe atacuri şi violenţa e făcută şi clamată în numele Islamului, de către persoane radicalizate şi condiţionate într-o formă jihadistă de credinţă – care face sau nu parte din credinţa Islamică dar îi foloseşte perceptele şi literatura. Şi dacă nu orice credincios islamic este şi radicalizat, nici orice adept al unor formule radicale nu propovăduieşte sau se pregăteşte să utilizeze violenţa pentru a-şi propaga proprie religie, şi nu orice persoană care tolerează violenţa legată de apărarea religiei sale într-o formă sau alta recurge la acţiune[6], totuşi nu sunt de ignorat bazinele de recruţi şi faptul că executanţii violenţi sunt, majoritar, din această sursă. E motivul pentru care am abordat aici acest tip de radicalizare care împinge la violenţă, legată de Islam, dar am încercat să păstrăm gradul de generalitate pentru a răspunde, generic, oricărei formule de radicalizare violentă, indiferent de sursă.

Recursul la religie. Recursul la Islam. Religie feranda şi noile religii

Recursul la fundamentele religioase în determinarea comportamentului violent se utilizează din cauza capacităţii mari de mobilizare pe care o are religia, în special formulele radicale, dar şi recursul la legitimitatea dată de Dumnezeu, de fiinţa superioară şi de răsplata pe care o primeşte credinciosul martir în viaţa de apoi, respectiv capacitatea de a proiecta viaţa finită de pe pământ după moarte. Capacitatea de polarizare e de asemenea relevantă în cazul religiei, prin forţa sfinţeniei, a drept-credinciosului, a elementelor sacre în raport cu profanul, cu lumescul impur, cu necredinţa şi exteriorul nesacralizat. Dihotomia Rai-Iad şi forţa de impact a percepţiei asociate acestei imagini profund religioase, recursul la simbolism şi emoţiile generate atât de profanarea acestor simboluri – reală percepută sau interpretată – sunt, de asemenea, ingrediente ce recomandă recursul la religie ca element de sprijin în determinarea şi condiţionarea comportamentului credincioşilor.

Însă forţa religiilor nu este suficientă pentru că ele, prin esenţa lor, au percepte ce îndeamnă la pace, iubirea, coexistenţa paşnică, învăţăminte ce nu ajută la întemeierea acţiunilor violente. Elemente legate de războiul just[7] şi justificarea utilizării violenţei în diferite religii se pot regăsi, în timp ce practicile utilizării violenţei în numele religiei le avem de mai bine de 2000 de ani. Însă există religii în care sunt permise, pe scară mai largă, interpretările şi improvizaţiile unor lideri religioşi, care pot completa scrierile sfinte cu propriile edicte apreciate de credincioşi pe acelaşi picior de egalitate cu cărţile fundamentale.

Aici se deschide calea abuzurilor de interpretare şi a creării nu numai a unor curente noi, dar a unor culte şi grupări al căror set de idei este complet diferit de cel al religiei fundamentale. În fapt, avem de a face cu crearea de noi religii, noi curente, noi culte, mişcări religioase noi, nu recursul la religii clasice, cu toate neajunsurile pe care această adaptare le implică. Iar în cazul violenţei, adeseori putem determina modul de alterare a religiei în cauză, Islamul în speţă, când studiem şi cântărim cât oferă religia, cât oferă interpretarea, cât speculaţia din sumumul de idei propovăduit de procesul de religie feranda.

Violenţa ca datorie sacră e mecanismul ce generează cele mai complicate mesaje imposibil de combătut prin logică, pragmatism sau negociere. Se regăsesc în mai toate religiile, dar unele sunt mai deschise adaptării, altele mai rigide, căci nu permit preoţilor cultelor respective să adauge sau să interpreteze, iar cartea sfântă e una.

În alte religii, interpretarea e permisă, cum e cazul Islamului. Iar aici, fundamentalismul, curentele tradiţionale au capacitatea de a reacţiona împotriva modernităţii[8], a deschiderii societăţii şi accesului la informaţie şi educaţie pe plan larg, cu efectele secundare ale libertăţii profesate, iar reacţiile se pot înscrie inclusiv în tendinţe de „revenire la origini”, însă impactul secularismului mercantil, al libertinismului şi exceselor de imagini generează şi reculul delimitării sacrului de acest profan, prin construirea religiei şi perceptelor acolo unde Coranul şi Hadith-ul nu dă răspunsuri, iar edictele imamilor sunt adevărate surse de inspiraţie pentru violenţa pe baze religioase împotriva lumii noi, modernităţii şi libertăţii, prezentată exclusiv prin excesele şi pervertirea omului pe care o realizează.

Ca şi sectele apocaliptice, milenariste, extraterestre şi fundamentalismul islamic ca orice extremism şi radicalism are tendinţa de a fi excepţionalist, de a sublinia propriile avataruri şi relevanţa unică, în fuga după identităţi „tari” şi recunoscute ale tipului de credinţă practicată. „Tradiţionalismul inovativ” este rezultatul simbiozei fundamentalismului religios cu modernitatea seculară[9]. Aici rezidă şi formula de radicalizare şi „politizare a religiei” prin alegerea, selectarea unui percept, focalizarea atenţiei şi ruperea sa din context şi din restul regulilor, interpretarea sa şi juxtapunerea semnificaţiei sale peste un obiectiv politic sau o politică particulară. Astfel, în atingerea scopului, se utilizează forţa simbolică şi legitimitatea divină pentru a legitima politicile particulare şi aspiraţiile unui grup.

Jihadismul şi legitimarea violenţei religioase, inclusiv în religia islamică, sau preponderent în religia islamică, se bazează pe inovaţie extremistă, pe interpretare, pe itjihad, şi nu pe textele clasice. Se întâmplă şi în sunism, şi în şiism. Ambele curente după schismă revendică rădăcinile martirului şi recursul la imaginea „adevăratului Islam”, însă recursul la violenţă în extremismul sunit al Al Qaeda sau în cel şiit al Hezbollah – partidul lui Allah este rezultatul „noilor religii” create, nu al perceptelor originare.

În modernitate, această versatilitate a religiei Islamice de a permite unui imam, unui Emir sau ideolog de a da edicte cu rang de lege religioasă ce completează textele clasice a dus la extinderea rolului de la ideologi şi şcoli de gândire sau interpretare, de la jurisprudenţă islamică la luptători, oameni politici sau lideri, militanţi, insurgenţi care-şi calibrează propriile aspiraţii în idei politice transcrise în ideologii şi interpretări religioase islamice, pentru a le întări legitimitatea prin originea lor divină[10]. Este şi cazul Emirilor din Emiratul Caucaz – trecuţi recent la Islam sau deveniţi brusc practicanţi deşi ştiu doar câteva surate în arabă pe care le repetă în orice circumstanţă – dar şi al lui Ayman Zawahiri, ideologul Al Qaeda, care deturnează lupta pentru apărarea propriului popor islamic, a teritoriului tradiţional, împotriva liderilor politici apostaţi – dictatorii şi autoritarii lumii arabe – şi creează lupta împotriva „inamicului îndepărtat” nu pe teritoriul arab, unde combaterea colonistului e legitimă şi în wahabism, şi în salafism, ci chiar la el acasă, civilul inocent devenind, totodată, ţintă legitimă. Jihadul generalizat a fost astfel pronunţat.

Radicalizarea şi violenţa. Etapele transformării.

 Înclinaţia spre a cerceta legătura dintre radicalizarea islamică şi violenţă este cu atât mai legitimă cu cât dincolo de numărul substanţial de cazuri, care ne permit să abordăm subiectul prin prisma statisticii relevante, avem în Islam astăzi toate elementele şi ingredientele unui asemenea parcurs de radicalizare, fapt ce ne permite să observăm modele de radicalizare care pot duce la utilizarea violenţei, la acceptarea terorii ca instrument, ba chiar a sacrificiului de sine prin metodele suicidare pe care le utilizează.

Totuşi, trebuie să păstrăm nuanţele căci, în ciuda faptului că există literatură în Islamul clasic şi într-un număr de învăţaţi ai Islamului pe această dimensiune, radicală, în ciuda apariţiei unor ideologi ai mişcărilor radicale „noi”, contemporane, ai jihadismului, radicalizarea nu duce, în mod automat, la violenţă, la pledoaria sau antrenarea pentru violenţă sau la utilizarea violenţei împotriva semenilor. Aici metodologia e mult mai complexă şi reclamă mult mai multe elemente.

Dacă este să judecăm în termenii lui Johan  Galtung[11], declanşarea evenimentului, a conflictului are mai multe faze. Astfel, componenta de radicalizarea şi predicarea violenţei, fundamentarea religioasă, ideologică sau politică a violenţei, formalizată în documente, cărţi de învăţătură sau instrumente directe de radicalizare modernă – e-jihad, site-uri– alcătuiesc motivaţii şi acoperă etapa de formare a contradicţiilor. Pregătirea potenţialilor radicalizaţi şi premeditarea acţiunii e echivalentă apariţiei componentei atitudinale, pentru că ea presupune şi o gândire şi pregătirea potenţialei capabilităţi care să recurgă la violenţă, pe baza radicalizării. Membrii radicali se antrenează în tabere sau se formează şi dobândesc în format virtual abilităţile teoretice, practice, tactice pentru a duce la bun sfârşit un atac, dar şi pentru a face saltul la condiţionarea necesară stării suicidale. Aici s-ar înscrie jihadismul ca ideologie şi componenta sa aplicativă, de pregătire a potenţialilor terorişti. În fine, cel de-al treilea moment care defineşte în fapt trecerea directă la utilizarea violenţei, la acţiune, cel care asigură declicul de la virtual la comportament suicidar direct şi acţiune ţine de planificarea unei acţiuni, de punerea în teatru a elementelor directe şi capabilităţilor necesare utilizării violenţei, inclusiv atunci când e vorba despre un sinucigaş cu bombă, a cărui condiţionare şi voinţă trebuie să depăşească nivelul banalei radicalizări sau a pregătirii pentru a deveni „martir”, şi presupune deja alte resorturi. În unele cazuri e vorba de reţele, de formule consacrate, proprii fiecărei grupări, în alte cazuri e vorba despre radicalizare directă.

Acest proces e extrem de dificil de cuantificat şi există numeroase metode şi tentative de a-l clarifica, având la bază chiar procedeele utilizate de reţele sau de site-urile jihadiste, însă ele nu acoperă pe deplin paleta enormă de posibilităţi şi motivaţii. Chris Heffelfinger[12] realizează un model cu “paşi ai radicalizării” pe care îl utilizează Clint Watts în evaluarea modalităţii de recurs la terorism suicidar după radicalizare sau convertire a militarilor din Armata SUA şi a metodelor de identificare a personalităţilor expuse unei asemenea proceduri[13].

Modelul are 4 paşi, Introducerea – atunci când indivizii iau contact cu ideologia extremistă şi cu literatura aferentă şi modelul de abordare, în faza a doua, Imersiunea presupune asumarea de către individ a gândirii extremiste şi solidificarea tipului de gândire extremist (fapt ce ar corespunde nivelului apariţiei contradicţiilor între opţiunile persoanei ce va deveni terorist şi va utiliza violenţa şi societatea căreia îi aparţine, semenii săi). În cel de-al treilea stadium al lui Heffelfinger apare Frustrarea, respectiv manifestarea insatisfacţiei pentru lipsa de acţiune a celor cu care împarte aceeaşi credinţă radicală şi dorinţă de a schimba lucrurile – aici ne situăm în stadiul apariţiei reacţiei atitudinale potrivit modelului clasic al lui Galtung. În final, cel de al patrulea nivel este cel al acţiunii, respectiv al stadiului de Rezoluţie a individului radicalizat, condiţionat şi pregătit să treacă la acţiune violentă în susţinerea ideologiei extremiste de la care se revendică.

Fiecare fază corespunde unor stadii şi pot fi identificaţi numeroşi indicatori care pot arăta fidel evoluţia radicalizării şi progresului unui individ sau altuia spre momentul culminant de trecere la acţiune şi utilizarea violenţei, respective a actului terorist. Aceşti paşi sunt deseori dublaţi de anumite evenimente semnificative din viaţa emoţională a persoanei în cauză care acoperă tot drumul, legate de familie, situaţia financiară, momente cu impact psihologic sau relevante profesional. În toate aceste faze există drum înapoi până la momentul deciziei personale, respectiv a trecerii în faza în care comportamentul violent, rezoluţia personală dublează atitudinile şi contradicţiile pe baza cărora s-a format acesta.

 Dacă în faza iniţială doar recursul şi căutarea literaturii legate de ideologia extremistă este un indicator al drumului, în faza imersiunii deja elementele lecturilor, citate şi modele sau simboluri apar în dialogurile cu apropiaţii, cu cei în care persoana are încredere şi pe care-i vizează ca posibili recruţi sau parteneri, în timp ce participarea la activităţile grupului sau la ritualurile legate de ideologia sa pot fi identificate, ca şi schimbarea aspectului fizic şi a hainelor potrivit credinţelor sale ideologice. Totuşi, reciproca nu e adevărată, adică nu orice bărbat care îşi lasă barbă şi îmbracă haina tradiţională islamică e un viitor terorist, şi nici femeia care îşi ia broboada şi îşi acoperă părul sau faţa.

Momentele de alertă încep să apară în faza de manifestare a frustrării, elementele atitudinale sunt clare, şi ele sunt vizate deopotrivă de către cei ce recrutează pentru jihadişti şi de către forţele de ordine. Disputele privind “adevărata” ideologie şi discuţiile contradictorii privind inacţiunea sunt semnele frustrării şi dorinţei de acţiune, a pregătirii pentru saltul către violenţă. Autoizolarea crescândă şi tendinţa de a obţine acceptarea sau consimţământul cât mai larg pentru utilizarea violenţei, sau investirea în propria pregătire – cu mersul în tabere de pregătire sau servicii ideologice la distanţă de domiciliu sunt semnale palpabile. Dar nici acestea nu indică capacitatea de a trece la utilizarea violenţei, chiar dacă persoana acceptă posibilitatea utilizării violenţei pentru atingerea scopului.

Abia ultima etapă devine decisivă. Iar capacitatea de a percepe din timp saltul sau elementul emoţional care serveşte drept declanşator al saltului de la nevoia de acţiune, tolerarea violenţei şi dorinţa de a vedea lucrurile schimbându-se în sensul dorit la acţiunea directă propriu-zisă, la implicare, la comiterea acţiunii teroriste de dragul sau în favoarea obiectivelor ideologiei extremiste, este extreme de redusă şi variază în funcţie de situaţie şi de individual implicat. Aici se procură arme, se planifică acţiuni, donarea proprietăţilor către prieteni sau crearea testamentelor, planificarea elementelor ce anunţă dispariţia iminentă, urmărirea unui tip de aprobare a violenţei şi propriului sacrificiu, dacă e cazul, pregătirea şi repetarea acţiunilor pe care urmează să le execute la atacul propriu zis, ameninţări violente deschise către terţii virtual vizaţi.

Radicalizarea şi motivele radicalizării. Tipologii ale radicalismului

Dacă abordarea psihologică priveşte cu precădere modul în care sunt identificabili indivizii ce parcurg paşii radicalizării spre utilizarea violenţei din raţiuni ideologice, politice sau religioase extremiste, mersul spre jihadism sau comportament suicidal împotriva semenilor, o altă abordare e una de factură sociologică şi vizează contextul social şi condiţiile ce împing spre radicalizare. Grupul de cercetare al psihologiei şi religiei de la Universitatea din Cambridge[14], într-un proiect condus de Mary Sharpe, a utilizat metodologia sociologiei pentru  identificarea abordărilor potrivite pentru a determina ce componentă a societăţii noastre contemporane face indivizii să recurgă la radicalizare extremistă şi la violenţă.

Pe dimensiune sociologică, abordările sunt diverse şi merg de la impactul relocării emigranţilor, neadaptării la societăţile moderne, la ruperea de religie şi de referinţele morale în societăţile contemporane, la neadaptarea sau alienarea resimţită şi respingerea de către societate după 11 septembrie, pentru faptul că eşti musulman sau arab de origine, mergând până la elemente mai sofisticate. Mediatizarea excesivă, abundenţa de imagini şi informaţii, alienarea în faţa computerului şi în spaţiul virtual al individului, impactul globalizării, toate aduc elemente care sunt interpretate în cheia individualismului excesiv, al absenţei spiritului comunitar şi al tentaţiei opţiunilor radicale.

Suma lecturilor şi experienţelor în domeniu, alături de studiul privind resorturile teroriştilor suicidari cu bombe care au ratat, prin interviuri direct în închisori, studiu excelent realizat de o echipă condusă de Mary Sharpe[15], ne-a făcut să identificăm o formulă la realizarea unei tipizări a radicalizării ce duce la acţiuni violente, pe care o prezentăm în cele ce urmează:

Radicalizarea în religie şi continuarea mersului în sensul acceptării, ulterior a recursului la violenţă pe motive religioase – ca formă de ideologie, acoperind ţeluri de natură politică, rezultat al recursului la capacitatea religiei de polarizare a grupurilor şi mobilizare simbolică a credincioşilor şi atractivitatea în fiinţa supremă – are motivaţii în primul rând identitare[16], care ţin de nevoile fundamentale ale personalităţii umane de identitate proprie şi de apartenenţa la o identitate de grup prestigioasă, care să completeze iar deseori să compenseze lipsa unui dosar identitar propriu relevant. Astfel, principalii indivizi expuşi căderii în spaţiul terorismului suicidar sunt cei cu insatisfacţii identitare şi incapacitatea de a-şi defini existenţa şi scopul în viaţă sau cei care recurg la compensarea acestei componente, dată de ambiguitatea identitară personală, de insatisfacţiile legate de propria identitate sau propriile realizări, de propria personalitate, abandonându-se deplin identităţii de grup[17] care o suplineşte şi apropiindu-se tot mai mult de miezul grupului din care fac parte, respectând cu sfinţenie şi chiar exagerând perceptele şi regulile grupului tocmai pentru că au nevoie de întărirea frontierelor şi de protejarea în interiorul grupului a propriei lipse de identitate[18].

Această realitate contrazice stereotipuri preexistente potrivit cărora persoana ce recurge la violenţă, terorism sau terorism suicidar pentru a se realiza în posteritate ar fi bolnav psihic sau atins de o boală incurabilă, care l-ar împinge spre un asemenea sfârşit. În mică măsură cei care recurg la această cale a radicalizării violente sunt bolnavi mintal, însă o mare parte dintre cei care sunt radicalizaţi provin din medii defavorizate şi au pregătire precară. Există însă şi autorii celor mai teribile acţiuni de terorism suicidar, vezi cazul 11 septembrie, care au educaţie superioară, sunt deplin conştienţi de ceea ce fac şi au o acţiune deliberată.

Aceleaşi stereotipuri false ca şi în cazul bolii psihice se înregistrează în privinţa sărăciei şi provenienţei din medii paupere a radicalizaţilor în religie care recurg la violenţă, autorii acţiunilor de la 11 septembrie sau ale atacurilor de la Londra fiind persoane fie cu o existenţă asigurată, fie trimişi cu burse la studii şi cu o existenţă îndestulată, ale căror acţiuni nu au avut la bază motivaţii de natură financiară. Nu putem însă nega nici terorismul palestinian istoric, având drept executanţi oameni din taberele de refugiaţi cu puţină cultură, puţină instrucţie şi educaţie, slabi cunoscători ai Islamului sau perceptelor religioase, susceptibili la condiţionare şi radicalizare[19], sau celebrii luptători sinucigaşi ai Hezbollah ale căror portrete împodobeau străzile din Beirut şi ale căror familii primeau uzufructul financiar al acţiunilor suicidale împreună cu onoarea de a avea un martir în familie.

Convertirea este un alt resort cu impact puternic asupra minţii persoanei care face un asemenea salt, de obicei în spaţiul radical al credinţei către care s-a îndreptat[20]. Pe de altă parte şi în acest domeniu sunt surprize şi contraexemple: convertirea după intrarea în grupurile mercenare sau în lupta politică sau în contestarea realităţii, formalism excesiv în adoptarea unei religii pe care, în fapt, nu o cunosc deloc, ci doar câteva elemente exterioare ca marcă a identităţii religioase şi grupului radical din care aleg să facă parte. Militanţi nepregătiţi religios sunt deseori subiectele radicalizării căci opţiunea pentru violenţă este anterioară iar radicalizarea şi recursul la religie sunt doar hainele explicative şi motivaţionale ale comportamentului preexistent în raport cu terţii.

Şi mai grav, după cum am văzut, forma de religie adoptată este un nou tip de religie feranda, care se revendică de la un curent preexistent, adaptat la nevoile ideologice, politice sau de acţiune ale grupului, grevat eventual pe conservatorism religios sau pe un fundamentalism care devine favorizant. Ideologia este însă posterioară creării grupului şi definirii scopurilor sale, cristalizarea fiind necesară răspândirii perceptelor şi atragerii de noi adepţi, de unde nevoia legitimării în „voinţa lui Dumnezeu” a propriilor acţiuni.

În final, putem să desprindem câteva motive de radicalizare violentă, cu recursul la acţiuni teroriste inclusiv suicidare:

–         radicalizarea ca protest, acolo unde o anumită „religie oficială” a fost confiscată şi e controlată de către autorităţile nedemocratice, iar trecerea la formulele radicale, fundamentaliste, extreme ale religiei marchează tocmai formula de protest faţă de autorităţi – cazul Caucazului de Nord.

–         radicalizarea ca bravadă – o formă ce interesează cu precădere tinerii care-şi construiesc o formulă de exhibiţionist şi teribilism al vârstei inclusiv prin recursul la radicalizare violentă, exact cum alţii au îmbrăţişat ideologii extreme sau opţiuni politice radicale. E şi o formă de modă şi se regăseşte şi la tinerii islamici aflaţi în occident şi la cei din state islamice, dar e şi o formulă de bază a convertirii unora dintre tineri care devin şi cei mai angajaţi militanţi, putând merge până la suicid pe această bază, eventual prin antrenare în grupul de prieteni, din raţiuni sentimentale sau de familie prin alianţă.

–         radicalizarea ca aspiraţie – atunci când religia devine scop în viaţă, când acţiunea violentă propovăduită de religie sau lupta pentru Dumnezeu devine ţintă, scop în viaţă. Aici sunt cele mai grave probleme identitare sau soluţiile radicale la perspectiva scopului în viaţă pentru cazul nerealizărilor reale sau percepute şi formula de abandon a oricărei lupte din lipsa unor perspective posibile. E o formulă de ultima ratio a motivaţiei personale pentru a conta în viaţă şi se raportează la personalităţile orgolioase, dar acolo unde ambiţia nu e dublată şi de cunoştinţe, capacităţi sau forţă de a atinge un statut conform propriilor doleanţe.

–         radicalizarea identitară se referă fundamental la lipsa unei identităţi personale definite şi, din nevoia de identitate a persoanei aceasta e glisată către adoptarea identităţii de grup, căreia îi este subordonat individul radicalizat, cu trup şi suflet, ajungând la exagerări tocmai prin nevoia întăririi acestei componente a identităţii de grup, ce-l protejează faţă de non-identitatea sau absenţa identităţii personale substanţiate şi la care persoana să facă referinţă. Radicalizarea identitară duce la confundarea cu identitatea de grup şi preeminenţa acesteia faţă de identitatea personală, situaţie pe care cei în cauză o pretind, sub pretextul adevăratului angajament, tuturor celor ce se află în grup.

–         radicalizarea din ignoranţă e o formulă care valorifică necunoaşterea religiei în cauză, a ideologiei sau politicii respective, care este prezentată mistic, mediat şi cu utilizarea unui număr mare de simboluri, cu recursul la resorturile emoţionale şi nu cognitive ale individului. În lipsa educaţiei şi a cunoaşterii, în formula de ignoranţă, un personaj cu autoritate militantă sau religioasă poate să antreneze sub forţa voinţei sale reacţiile celor din jur, „cu frica lui Dumnezeu” şi care, din conformism, tocmai nu doresc să-şi probeze ignoranţa sau să iasă din rând, contestându-i liderului autoritatea. E cazul clasic al lui Ramzan Kadârov, Preşedintele cecen, şi în egală măsură al lui Doku Umarov, liderul Emiratului Caucaz, ambii fiind cunoscători ai câtorva surate în arabă din Coran şi utilizându-le la infinit, fără a avea cunoştinţe sau pregătire dar impunând luptătorilor proprii prin intermediul acestei situaţii.

–         radicalizarea pentru recompensă – cu recursul la gestul suicidal fie pentru o recompensă directă, fie pentru promisiunea recompensei după moarte. Mary Sharpe[21] a descoperit la cei care au ratat şi se află în închisori că nu doreau nici jihadul, nici moartea necredincioşilor, nici distrugerea preşedinilor apostaţi, ci îşi doreau să ajungă la premiul celor 72 virgine care-i aşteptau la intrarea în rai pe martiri, în timp ce recompensa materială pentru familiile lor îi făcea martiri pe palestinienii din tabere finanţaţi de Hezbollah în acţiunile împotriva Israelului, la care se adăugau onorurile şi portretele de pe străzi pentru martirii consideraţi eroi sau onorarea familiilor lor.

Concluzii

Radicalizarea şi apelul la extremism nu sunt rezultatul direct sau exclusiv al neintegrării în societăţile occidentale al migranţilor, pentru cazul radicalizaţilor din paradigma “inamicul în interiorul cetăţii”. În ciuda studiilor sociologice care vorbesc despre o componentă de neadaptare şi “ciocnire a civilizaţiilor”, formula nu poate explica gesturile unor imigranţi la a 3-a, a 4-a generaţie, complet integraţi, profesori şi vecini fără probleme, care brusc pleacă de acasă pentru a se arunca în aer cu mijloacele de transport în comun şi concetăţenii lor – cazul atacurilor de la Londra. Însă mecanismul şi tentaţia regăsirii “credinţei străbunilor”, revenirea la origini şi căderea în mrejele propovăduitorilor formelor radicale ale religiei islamice poate fi o explicaţie – incompletă, dar care se susţine.

În ciuda tentativei de a crea modele, radicalizarea violentă naşte dificultăţi în a fi clasificată sau tipizată, fie şi din cauza numărului relativ mic de cazuri ce cad în violenţă – respectiv a erorii statistice pe un asemenea număr relativ restrâns de radicali suicidari care ratează şi ajung să fie evaluaţi de psihologi şi sociologi în închisori. Rămâne punctul comun al tuturor persoanelor radicalizate ce adoptă o formă de credinţă exacerbată într-un anumit principiu/cauza/ideologie, dar şi aici există amendamente şi contra-exemplul celor care se alătură acţiunilor, luptelor şi “cauzei”, pentru a ajunge abia ulterior să se convertească sau să îmbrăţişeze forma extremă a credinţei care le şi justifică acţiunea a posteriori, înclinaţia lor fiind mai degrabă de mercenariat, la origine, sau situată în spaţiul bravadei sau al aspiraţiei.

Totuşi, componenta identitară rămâne de referinţă, atracţia pentru radicalizare şi fuga după identităţi de grup prestigioase – în aparenţă şi percepţia mediului din care provin – prin dezindividualizarea ca persoană a preopinentului viitor teorist şi subordonarea identităţii proprii celei colective, respectiv a obiectivelor şi credinţelor grupului.