All Posts tagged societal cohesion

Întoarcerea la fundamente: reforma societală, a sistemului de valori şi a moralei publice

by  Iulian Chifu

 

Motto

Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tîlhari”. Matei, 21.12-13.

 Abstract:

The changes that are hapening now at an international level and chronical instability are going to define the future of the context for the next decades. The global crisis as well as the European sovereign debts crisis are affacting Romania which has adopted austerity measures but without complementarz programs of development. Since we do have our own problems of development and adaptation to the current world, it is needed an important effort to create societal cohesion, to review the system of values and moral refferences and to „through away the sellers from the Temple”.

Keywords: crisis, societal cohesion, system of values, moral reform, responsibility, leadership

Contextul internaţional actual aduce schimbări profunde în dezvoltările din lume, vorbindu-se de schimbarea naturii Relaţiilor Internaţionale, de „dispariţia politicii externe” în politică internă sau politică economică a statelor, dar şi despre dublarea globalizării şi formulelor regionale de integrare cu reforme substanţiale în reprezentare şi legitimitatea puterii la nivelul statelor, prin creşterea preeminenţei cetăţeanului şi a societăţii[1]. În acest context, reformele necesare şi cele pro-active în societatea contemporană se acumulează, iar viteza internă de schimbare este suficient de importantă pentru a crea bulversări ce se adaugă celor deja stârnite de criza economico-financiară globală, de criza datoriilor suverane şi de schimbările profunde în raportul de putere şi relaţiile cu statele autocrate, prin prisma experienţelor „Primăverii arabe”. Pentru a evita o „furtună perfectă” cu evoluţii ce frizează suprapunerea discontinuităţilor ce pot da naştere „catastrofelor” din teoria lui Rene Thom[2], este necesară crearea referenţialului profesionist, de onestitate şi de morală, de valori asumate personalizate şi aplicate în practică.

Este dificil să vorbim despre o „reformă morală” în sine – pentru că referenţialul de valori clamate rămâne stabil, se raportează la fundamentele democraţiei liberale şi a drepturilor omului cuantificate în documentele europene. Totuşi rămâne problema identificării referinţelor potrivite, într-o societate care este bolnavă prin lipsa marilor moralişti şi referinţelor profesionale indiscutabile inclusiv din cauza tendinţei exacerbării spriritului critic în criticism nediferenţiat şi în procedee de „distrugere a idolilor” şi „demitizare a valorilor”[3] determinate de clivajul din societate şi politizarea profesiilor celor mai „independente” şi „neutre”. Măcar mecanismul identificării referinţelor şi al perfecţionării sistemului de identificare şi promovare a valorilor trebuie menţinut într-o situaţie de funcţionalitate, pentru a crea pilonii pe care să se reconstruiască şi la care să se raporteze o societate care ar intra în situaţii de criză.

Din acest punct de vedere, credem că e utilă, ba chiar obligatorie, o revizuire a componentelor celor mai profunde ale instituţiilor cu vocaţie de a asigura referinţe morale, precum Biserica. Nu ne referim la ingerinţe în conţinutul credinţei în sine – din contra, este util şi de neînlocuit rolul de perenitate a acestora şi nevoia unei structuri conservatoare, păstrătoare a memoriei naţionale – ci la obiective şi ierarhia preocupărilor, al referenţialului intern şi al fundamentelor pe care se sprijină organismul religios, la relaţia sa cu credincioşii şi poporul pe care-l reprezintă. O întreprindere deloc uşoară şi care expune la controverse multiple. Pentru un intelectual creştin ce mă revendic, consider totuşi că o asemenea dezbatere trebuie lansată, la un moment dat, pentru a evita căderea Bisericii Ortodoxe Române în spaţiul superficialităţii, mercantilismului şi a mediacraţiei, a „tentaţiei politicului” precum restul societăţii româneşti.

Criza economică – criză de leadership, criză morală, criza clasei ce mijloc

Criza economică a avut un impact major asupra schimbării de sistem, ea însăşi fiind reflectarea unor probleme interne ale sistemului încă în acţiune, a lipsei de adaptare sau a creării nişelor pe care s-a putut strecura speculaţia şi oportunitatea actorilor globalizării. Astfel, în Statele Unite, anularea, în 1999, a amendamentului de după criza din 1933 care separa băncile comerciale de băncile de investiţii[4] a dus la construcţia de produse derivate şi a economiei produselor secundare, unele dintre ele conţinând elemente toxice şi necuantificabile sau, în orice caz, neacoperite în valoare reală. Dimensiunea pieţelor secundare depăşeşte astăzi de 10 ori PIB-ul mondial.

Apoi administraţia Clinton a găsit panaceul dezvoltării continue prin susţinerea şi încurajarea procesului de construcţie în formatul celor două bănci ce acordau credite de casă cu buletinul. Era de ajuns să fii cetăţean american şi puteai lua un credit pentru casă, chiar dacă nu ai muncit niciodată, nu întruneai nici măcar condiţiile pentru a deţine un card de credit şi era evident că nu vei plăti niciodată. SUA a avut două mandate de creştere, care nu au fost întrerupte nici măcar de criza „gestului nepotrivit” al fostului preşedinte democrat, dar acumulările în credite neperformante au explodat în final.

De la specularea direcţiei în care se vor duce banii atraşi de diverse economii, la specularea creşterii preţurilor şi a creşterii economice, a producţiei din viitor, s-a ajuns la adevărate pariuri pe produse de acest fel derivate. Iar cât timp trendul a fost crescător, modelul a putut să suporte şi hibele prezentate mai sus. Însă atunci când nu a mai existat creşterea şi inflaţia aceasta la nivel global, modelul a capotat, arătându-şi slăbiciunile şi găurile de reglementare care au indus căderea în gol.

Specularea direcţiei fondurilor şi a zonelor de creştere de către investitori nu e un cazinou sau loterie, ci are reguli. Mişcarea capitalurilor internaţionale are drept axiomă de bază, pentru ca predicţia să fie corectă, creşterea economică pe trend, tendinţă constantă. Încă brusc în Statele Unite, cele mai atractive şi lichide economii pentru investitori, s-a produs o ruptură, nereturnarea creditelor, scăderea preţului la imobiliarele care erau scoase la vânzare de bănci în număr mare afectând şi piaţa celorlalte clădiri, de unde şi scăderea economică, a valorii garanţiilor reale şi criză economică.

Ca proces, se mai adaugă celebrul paradox al directorilor de multinaţională care, într-un format deja consacrat, au salarii, beneficii şi bugete de protocol garantate, plus participare la beneficii, însă nu şi sancţiuni potrivit pierderilor pe care o companie le poate înregistra sub directoratul lor. Cum soluţia de bail-out, a injectării de bani şi preluării de acţiuni în instituţiile financiare de către statul american a funcţionat, aceşti lideri ai Wall Street-ului au încasat şi beneficiile de după criză. Rezultatul a fost revolta publică şi, fie speculată, fie naturală, mişcarea Occupy Wall Street[5] e un rezultat al faptului că responsabilii declanşării crizei nu numai că nu au fost pedepsiţi, ba mai mult, au fost premiaţi.

Dar poate cel mai grav, mai grav decât criza, a fost percepţia crizei. De principiu, prin uz excesiv – în special în spaţiul mediatic, virtual şi informal – percepţia ia locul realităţii. De aici şi motivul pentru care, de la un anumit punct, libera circulaţie a informaţiei şi fenomene petrecute pe diferite meridiane ale lumii, tendinţele catastrofice din ştiri – o ştire bună nu vinde, una proastă, eventual fasonată corespunzător, aduce audienţă, publicitate şi, deci bani – totul a dus la faptul că suspiciunile originare privind greşelile şi boala sistemului au fost exacerbate şi au dus la prăbuşirea încrederii.

În orice criză, evident că morala comună şi aşteptarea populaţiei se îndreaptă spre o formulă vindicativă, respectiv a antrenării responsabilităţii vinovaţilor. Vinovaţii, leadershipul economic-financiar, au fost fie ocoliţi de tăvălugul răspunderii, fiind înregistrată protecţia din spatele contractelor de management, dar şi o toleranţă excesivă, ba chiar pe alocuri vinovată, a leadershipului politic, care a susţinut zona financiară chiar şi protejându-l pentru a nu fi antrenată responsabilitatea sa. De unde şi accelerarea neîncrederii publice care s-a extins, de data aceasta cu temei real, asupra leadershipului politic.

De remarcat şi faptul că, criza financiar-economică a determinat ca asumarea costurilor să cadă pe seama clasei de mijloc. Nu a fost o criză a săracilor, ci în primul rând o criză a clasei de mijloc, care a sărăcit brusc. Clasa de mijloc era cea care avea investiţii pe piaţa bursieră, în acţiuni care şi-au pierdut valoarea peste noapte. Clasa de mijloc avea bani în bănci care au falimentat. Clasa de mijloc avea mici afaceri care au fost primele ce au sucombat, dând faliment în cursul crizei din lipsă de comenzi. Iar acestea erau afaceri reale, productive, nu realizate în pieţe noi sau secundare, care speculau migraţia fondurilor. Iar băncile nu au fost acolo, nu au avut rezerve şi nici încredere, nu au mai putut proteja afacerile mici şi de familie cu credite care să le ajute să treacă criza.

Dar poate cel mai important, criza „primului val”, criza americană, a subliniat prima, pe linia lipsei de responsabilizare a elitei financiare şi a conivenţei elitei politice cu aceasta, o criză morală a sistemului, o absenţă a referenţialului, a solidarităţii, a formulelor de coeziune comunitară şi societală care să asigure depăşirea crizei prin întrajutorare şi prin formule de utilizare a resurselor în comun. Consumerismul şi individualismul pragmatic, transformarea bisericilor în societăţi comerciale şi afaceri şi pierderea originii lor de referenţial moral într-un moment critic a dus la receptarea crizei în forme şi mai dramatice de către populaţie.

Criza datoriilor suverane în Europa. Criza în România

Criza datoriilor suverane a fost rezultatul a două procese concomitente, suprapuse ca interval de timp, aparent convergente ca direcţie, în fapt cu multe puncte de contradicţie vădită: integrarea europeană şi globalizarea. Ambele procese merg în sensul liberalizării economice şi al integrării, cu excepţia faptului că într-un caz avem de a face cu o integrare regională, în celălalt cu o integrare haideţi să-i spunem universală, deşi lasă în afară spaţii izolate şi neaccesate complet, autonome faţă de circuitele globale. Spuneam că, aparent, procesele sunt convergente, dar nu totdeauna drumul spre globalizare trece prin formule de integrare regională – deşi par logice şi sunt instrumente indispensabile de coagulare a economiilor apropiate şi interdependente, în drumul spre integrarea globală. Căci structurile regionale, prin regulile faţă de exterior, de cei care nu se află în regiunea de integrat şi prin construirea şi întărirea barierelor externe, se contrapun procesului de integrare globală.

Procesul de globalizarea s-a accelerat, în ultimele decenii, pe fondul cfreşterii vitezei de transport şi comerţ, al comunicaţiilor şi mişcării banilor, investiţiilor, a oamenilor, a produselor şi serviciilor. Viteza şi capacitatea tot mai mare a transnaţionalelor şi investitorilor relevanţi a depăşit deja forţa şi economiile naţionale, cel puţin în cazul statelor mici şi medii, dar în orice caz crează probleme de tangaje economice şi statelor, şi economiilor mari. Mai mult, orice barieră restrictivă are tendinţa de a fi măcinată prin faptul că acest capital va specula nişele de profit ce-i sunt oferite de aceste bariere, înlăturându-le, în final.

În cazul UE, defectele de construcţie a unui actor post-modern prins în furtuna globalizării au fost imediat speculate, în primul rând, politica monetară comună fără politică fiscală comună. Iar pactul de stabilitate şi convergenţă s-a dovedit insuficient pentru a asigura baza coerentă a dezvoltării şi integrării[6], în timp ce politicile de coeziune au fost mult prea restrânse şi neconcludente pentru a elimina clivajele dintre diferitele state membre. Cât despre sistemul de decizie, el a fost întotdeauna văduvit prin lipsa de legitimitate democratică a leadershipului Comisiei, modul de a alege, la nivelul naţional, funcţionari şi nu personalităţi care să-i eclipseze european pe şefii de state şi de guverne ce-i desemnau, dar şi modul greoi de a lua deciziile chiar şi în momente de criză.

Mai adăugăm aici „oboseala” extinderii[7], cel mai de succes motor de creştere economică, în formulă win-win, pe care l-a imaginat UE după 1989. Câştigau ţările membre pe seama creşterii pieţei, câştigau noile state membre din acelaşi motiv şi pe seama democratizăţii şi accelerării dezvoltării. Iar Oboseala extinderii a fost repede dublată de „oboseala” integrării mai profunde a UE[8], în care mecanismele privind structura populaţiei europene – natalitate scăzută, îmbătrînirea populaţiei, refuzul muncii grele, istovitoare, „ruşinoase”, „degradante” pe care trebuie să o facă alţii, imigranţii, a dus la intrarea în spaţiul european a noilor resortisanţi mult mai vitali. Dar aceştia nu au preluat doar poziţiile pe care nu şi le dorea nimeni, ci au atentat, încet, încet, la poziţiile cu pregătire mai importantă, luînd şi slujbe pe care le disputau cu naţionalii statului gazdă. În paralel, efectul de antrenare a adus şi personaje care au consolidat infracţionalitatea şi pegra oraşelor, de unde şi căderea în ritm alert, în susţinerea unor curente anti-imigraţie, xenofobe şi de extrema dreptă[9], partide ce au intrat chiar în Parlament, ba chiar în majorităţi şi chiar în guverne europene.

În plus, UE s-a confruntat, în premieră după crearea Comunităţilor Europene, cu scăderea economică şi cu criza economică. Cazul Greciei-falsul şi acoperirea datoriilor reale prin proceduri birocratice, Pactul de stabilitate şi convergenţă cu prevederi laxe, slab şi nerespectat chiar şi de fondatori, Franţa, Germania, lipsa de competitivitate europeană generală dată şi de o anumită îndepărtare de cultul muncii grele, a muncii susţinute – şi pe seama unor modele sociale nefaste, toate au dus la criza detoriilor suverane care se acumulaseră dar care, pe fond de criză economică-financiară, au început să reprezinte un balast şi o greutate în a fi acoperite.

Aici se adaugă şi un alt proces, cel al scăderii drastice a  investiţiilor în industria militară, una din forţele de dezvoltare ale economiei americane prin faptul că industria militară e principalul investitor, în SUA, în cercetarea fundamentală. Europa a pierdut astfel ritmul[10] şi a început să aşeze cam o generaţie tehnologică între ea şi SUA, poate cu excepţia notabilă a Marii Britanii – care a menţinut modelul şi investiţiile militare, şi a Germaniei, dar care nu a beneficiat de atractivitatea egală a minţilor şi de nivelul de finanţare al laboratoarelor şi proiectelor individuale de peste ocean.

În ţara noastră, soluţia la crizele suprapuse pe care le-am resimţit prin impact şi efect de antrenare a celor de peste ocean şi a celor europene a fost austeritatea. Soluţia a fost una impusă de nevoia de finanţare, de FMI şi UE, iar doar viitorul va putea să valideze, prin valorificarea oportunităţilor pe care le-a oferit, acest pas comparativ cu alţi parteneri europeni, dacă a fost bine, a fost rău, dacă decizia a venit la timp. Poate, cu un an mai devreme, costurile sociale şi economice ar fi fost mai reduse. Poate o conştientizare şi reacţie încă din 2007 ar fi blocat un trend de cădere şi „aterizare dură” a economiei în 2008[11].

Cert este că efectele austerităţii, în momentul său iniţial, au fost absorbite de către populaţie[12] pe seama creşterilor din cei 4 ani anteriori, 2005-2008, dublarea pensiilor şi salariilor. Însă, pe dimensiunea percepţiei publice, punctul de inflexiune a fost atins, trecerea de la o creştere constantă şi substanţială la tăiere a salariilor şi apoi o recuperare reţinută şi respectiv blocarea practică a veniturilor a costat încrederea lidershipului politic.

De aici până la prăbuşirea încrederii în autoritate, în general, a fost doar un pas. Aceasta este contraproductivă cu atât mai mult cu cât, în criză, lipsa de încredere în lider face mesajul său în momente complicate necredibil, iar capacitatea de a concentra şi aduna resursele publice şi a determina efortul unitar al naţiunii pentru depăşirea problemelor este redusă, cu efect major pentru gestiunea crizelor.

Dar, în cazul crizei din ţara noastră, s-au suprapus mai multe elemente şi procese ce durează de cel puţin 20 de ani:

– Lipsa de expertiză profesională în spaţiul autorităţii publice. Statul român a pierdut bătălia pentru oameni bine pregătiţi cu multinaţionalele, sectorul privat şi cu ofertele din străinătate.

– Slaba pregătire a generaţiilor viitoare. Sistemul de învăţământ are câteva vârfuri remarcabile şi forţa de a produce un număr de tineri cu pregătire de top, care fac furori pe toate meridianele şi ocupă, în competiţii deschise, cele mai importante posturi la companii şi în universităţi prestigioase din lume, nu a reuşit să depăşească faza de masificare şi scădere constantă a nivelului mediu de pregătire, printr-o suprapunere de dezinteres, lipsă de calitate şi atractivitate a domeniului educaţiei pentru cei mai bine pregătiţi absolvenţi, formalism şi superficialitate în actul de învăţământ, abilităţile dobândite sunt la un nivel precar, standardele medii sunt reduse, modelele bazate pe muncă şi educaţie au fost suplinite de cele care aşează în prim plan norocul, întâmplarea şi banii, iar şcoala oferă tot mai multe posibilităţi de a traversa perioada de acumulări fără să înveţi cum trebuie să înveţi. Am pierdut modelul acumulării de cunoştiinţe şi al învăţării „lucrurilor inutile” şi nu am dobândit un sistem al „alegerii învăţăturii necesare”.

– Consumerismul şi aplecarea spre cantitate versus calitate. Moda, produsele de import cu valoare îndoielnică dar accesibile, lipsa de modele, ruptura la nivelul elitelor, războaiele false ale „noilor” cu „foştii” şi contestarea valorilor reale pe baza a „ce a făcut înainte” sau preamărirea „şcolilor de afară” a criteriilor false şi adaptate grupurilor noi, crearea prea multor „punţi obligatorii”, păzite de „podari” cu zeciuiala pe domenii întregi a dus la alterarea competiţiei în cercetare, învăţământ superior, în administraţie şi modelarea „birocraţiilor pozitive”.

– Tot la nivelul valorilor, am înregistrat şi continuă exerciţii dilematice şi criticiste urmate de false demitizări, vânători de vrăjitoare, lipsa de reconciliere după Revoluţie şi continuarea sciziunilor în societatea românească prin promovarea agresivităţii de limbaj şi acţiune, a pornirilor conflictuale, violenţei de limbaj şi modelelor marginale care „plac majorităţii”. Constatăm astăzi cea mai slabă coeziune societală întâlnită în România de sute de ani.

Reconstrucţia sistemului de valori şi a referinţelor morale: „Alungaţi negustorii din Templu!”

 Impactul generaţiei 1989 cu economia de piaţă, democraţia şi libertatea a fost unul salutar, dar nu fără efecte secundare. Cu sau fără ştiinţă, rupturile create de momentul 1989 între grupuri, categorii şi tipologii umane, speculate amplu la nivel politic în primii ani de democraţie, au dus la scindări masive ale societăţii, contestări ale valorilor şi măturarea memoriei naţiunii. Ce a urmat nu a fost reconstrucţia socială de la bază, eventual o regăsire a spiritului comunitar pe baza religiei regăsite, ci, din contra, contestarea oricărei coagulări sociale prin referire la comunism, a valorii cu referirea la libertatea criticii, demitizarea idolilor istorici pentru că fuseseră pilonii de referinţă ai epocii anterioare. Reconcilierea după ruptura revoluţiei nu a intervenit nici astăzi, când încă avem revoluţionari ce revendică financiar o recunoştinţă a naţiunii pentru ce au făcut în 1989, vinovaţii evenimentelor nu au fost găsiţi iar procesul a fost tărăgănat prin parchete şi instanţe fără finalitate, în timp ce deschiderea arhivelor şi pedepsirea torţionarilor şi vinovaţilor s-a făcut parţial şi tardiv pentru a mai asigura responsabilitatea în justiţie a acestora.

În schimb, a pătruns în spaţiul public un nou set de valori, inerente noului tip de regim şi unei economii de piaţă sălbatice, nereglementate, a unui acces la resurse şi oportunităţi drenat politic: pragmatism, consumerism, beţia de produse. Diversitatea de produse şi impactul publicităţii asupra unui public neobişnuit a accentuat pornirea „să le încercăm pe toate”, ultimul, „cel mai nou” produs, cel „la modă” a devenit „cel mai bun”, „cel de care am nevoie”, „a avea” a devenit valoarea supremă – nu a satisface nevoia, trebuinţa.

Dar poate cea mai gravă problemă pe care am întâmpinat-o a fost că am pierdut un referenţial al scopului în viaţă, am pierdut plăcerea şi cunoştiinţele despre viaţă şi nu mai ştim să trăim. Scopul suprem a devenit să posedăm bunuri, modalitatea să păcălim pe celălalt sau să speculăm o oportunitate înaintea lui, să ne descurcăm, abilitatea balcanică şi bizantină de a soluţiona problema prin a apela la decident cu plocon, peşcheş, a revenit în forma accesului la pile, cunoştiinţe şi relaţii cu mită, şpagă şi corupere. Scopul în viaţă nu mai este cel de a crea, a construi, a dura, a lăsa ceva în urmă, care să ne împace viaţa finită pe care o avem cu realizări care să ne asigure pomenirea în posteritate – prin cărţi, prin copii, prin instituţii create, prin construcţii şi idei consacrate şi lăsate urmaşilor.

Discuţia privind o reformă morală e grea şi complicată într-o societate în care referinţele profesionale sunt contestate laolaltă cu figurile emblematice. Referinţele sunt demitizate, modelele absente sau pervertite în alte direcţii decât cele legate de creaţia de orice fel. Şi dacă societatea civilă şi comunitatea nu a dat mari moralişti iar cei de referinţă s-au stins unul câte unul, rolul referenţialului moral nu a putut fi suplinit nici de religie, în ciuda încrederii de care se bucură Biserica în România.

Două au fost fenomenele care au alterat forţa de referenţial moral al Bisericii: mai întâi revenirea în prim plan a instituţiei religioase ca încredere, dar nu şi a credinţei reale a comunităţii, nu şi a forţei de coagulare a comunităţilor ce revenea îndeobşte religiei, pe de altă parte o transformare a instituţiei din referenţial în spaţiu cu propriile probleme, o cădere în zona afacerii şi veniturilor, a mercantilismului în Biserica însăşi, dublată de probleme morale şi legale chiar a unui număr de membri ai clerului, pe care instituţia iniţial i-a protejat, pentru a nu fi expusă public, apoi nu a avut mijloace suficiente pentru a-i sancţiona, în fine întâmpină probleme în a gestiona aceste subiecte în contextul unei competiţii – inegale, ce-i adevărat – cu alte culte şi credinţe ce se dezvoltă liber în România.

„Alungarea negustorilor din Templu”[13] este un percept profund creştin care ar putea fi un punct de plecare în reaşezarea referenţialului moral al societăţii româneşti: alungarea consumerismului şi a dorinţelor materiale din mintea noastră, redescoperirea scopurilor vieţii, redescoperirea bucuriei de a trăi şi a altor motive de fericire decât banii – utili totuşi, în limite decente, pentru a putea să ne asigurăm viaţa – revenirea la cultul muncii asidue şi modelului devenirii prin muncă, a progresului şi reuşitei prin trudă şi cu aşezarea pas cu pas a cărămizilor în cariere clare şi cu perspectivă, nu cu salturi întâmplătoare mediate de noroc, bani, matrapazlâcuri sau aranjament politic.

În al doilea rând trebuie determinată o respingere modelului SRL pentru Biserică şi recâştigarea rolului de referinţă morală a naţiunii, revenirea la modele de asceză şi misionarism creştin, la rolul de purtător al solidarităţii umane, de constructor al coeziunii societale. Biserica e parte a comunităţii şi nu o afacere a unei elite religioase. Catedrala Neamului e un simbol care trebuie construit, e mai impozant decât Casa lui Ceauşescu şi are relevanţă de simbol, dar în contextul în care se închid şcoli şi spitale din cauza limitelor financiare şi a perioadei de austeritate, a scăderii populaţiei, invocarea a mii de amendamente pentru a susţine alocarea, de la bugetul de stat, bani pentru construcţia de biserici devine o impunitate, mai ales că epoca recuperării monumentelor demolate de către comunism a fost deja depăşită.

Este important ca Biserica să rămână referenţial în încrederea publică şi ea trebuie să îşi menţină postura de referinţă morală, inclusiv prin austeritate, prin asceză şi prin promovarea referinţelor curate ale pustnicilor, călugărilor şi preoţilor cu har şi înnobilaţi de viaţa aspră şi aridă, de munca şi lucrarea pe care o fac deopotrivă zi de zi. De aici trebuie pornită reforma morală a societăţii: de la referinţe, modele, asceză, bunătate, bine, pozitivism şi constructivism social. Pe un asemenea proces se poate întemeia redescoperirea ideii Binelui.

Iulian Chifu este profesor asociat la SNSPA Bucureşti, specializat în Analiză de Conflict şi Decizie în criză, cercetător în cadrul Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning Bucureşti şi în prezent este consilier al Preşedintelui României pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă. Autor a 28 de cărţi în domeniul deciziei în criză, în special în spaţiul post-sovietic, a studiilor euro-atlantice, securităţii energetice şi studiilor strategice.


[1] Potrivit modelului triadei „obiectelor de securitizat” a lui Barry Buzan şi şcolii de securitate de la Copenhaga.

[2] Rene Thom, Teoria Catastrofelor, Editura Tehnică şi ştiinţifică, Bucureşti, 1979.

[3] Titu Maiorescu a lansat şcoala „spiritului critic” în Junimea sfârşitului de Secol 19 şi în critica literară, care ulterior a devenit la începutul de secol o şcoală de gîndire cu impact în diverse medii. Recuperarea curentelor de gândire românească de după 1989 a dus la extinderea spiritului critic prin deconstructivism şi  chestionarea tuturor referinţelor istorice, culturale, literare, într-o exagerare a spiritului critic căzut în criticism, un proces sănătos la origine, dar care a degenerat în distrugerea pilonilor de referinţă naţionale. Mai mult, apariţia spiritului dilematic în anumite contexte ale GDS, din jurul revistei 22 şi, ulterior, de la Dilema lui Andrei Pleşu, a avut drept scop asanarea societăţii de reminiscenţele fostului regim şi drept efect secundar pierderea referinţelor şi punerea sub semnul întrebării a oricărei acţiuni sau persoane, istorică sau prezentă,

[4] Glass-Steagall Act, cunoscut şi drept Banking Act din 1933, a fost adoptat de Congres în 1933 şi nu permit băncilor comerciale să se implice în afacerile legate de investiţii. Revizuirea prevederilor Glass–Steagall Act s-a făcut prin Gramm–Leach–Bliley Act în 1999 şi a eliminate separarea care a existat între băncile de investiţii care emit acţiuni şi băncile comerciale care fac depozite. Deregularizarea a eliminate şi conflictul de interese între bancherii ce fac investiţii şi care sunt şi ofiţeri ai băncilor comerciale. Această revizuire a contribuit la accentuarea severităţii crizei financiare din SUA 2007–2011 permiţând firmelor de investiţii bancare de pe Wall Street să joace banii deponenţilor din băncile comerciale.

[5] Mişcarea a pornit în urmă cu doi ani şi a contestat lipsa de responsabilizare a bancherilor de pe Wall Street consideraţi responsabili de amorsarea crizei financiare şi economice peste ocean. Ea s-a extins în diferite state şi a fost îmbrăţişată de un cumul de anarhişti, antiglobalişti, dar şi oameni care au piedut în criză, speculându-se chiar, pe baza unei declaraţii publice de susţinere, că mişcarea ar fi fost finanţată de multimiliardarul George Soros.

[6] Prevede deficitul statelor membre sub 3% din PIB şi datoriile sub 60% din PIB pentru a intra în zona Euro. Regula ar trebui probată că se respectă la nivelul a 3 ani înainte de aderare, prezumându-se, dar fără nici o sancţiune, că se respectă şi după. De la adoptarea în 1992, la Maastricht, datel vorbesc divergent de nerespectarea prevederilor de către nici o ţară în cei 20 de ani până astăzi.

[7] Fenomenul de „enlargement fatigue” a intervenit după extinderea UE cu România şi Bulgaria în 2007.

[8] Marcată de respingerea de către Franţa şi Olanda a Tratatului Constituţional, ratificat deja de un număr mare de state, inclusiv România.

[9] Extrema dreaptă a ajuns la guvernare în Olanda, în cazul Franţei, zestrea de voturi ce a crescut la 31% a Frontului Naţional  după preluarea de către Marine Le Pen a conducerii partidului de extremă dreaptă francez şi plasarea pe poziţia adoua-a treia în intenţiile de vot au determinat adoptarea unui limbaj anti-imigraţie de către Preşedintele Sarkozy pentru a atrage votanţii extremedi drepte.

[10] Realizarea acestei discrepanţe apare la momentul fundamentării Agendei Lisabona, iar eşecul acesteia e consemnată inclusiv în cadrul summitului Consiliului European din 8-9 decembrie 2011 care stipulează din nou ca prioritate susţinerea creativităţii, a eficienţei a noilor tehnologii şi a creşterii competitivităţii ca soluţii ale ieşirii din criză.

[11] Hard landing este expresia ce desemnează trecerea de o creştere importantă la un deficit la fel de important de la un an la altul.

[12] Nivelul protestelor publice a fost redus şi gestionat fără probleme de către autorităţi, care nu s-au confruntat nici cu mitinguri mamut, nici cu turbulenţe şi violenţe de stradă ca efect al tăierilor de 25% al salariilor şi al anunţatei tăieri a pensiilor, asupra căreia s-a revenit, nici ca aefect al creşterii TVA.

[13] Matei, 21.12-13

More