Această lucrare are ca subiect de analiză criza reprezentată de luarea de ostatici din Manila din data de 23.08.2010, cu accent pus pe reliefarea procesului de luare a deciziei. Evenimentul s-a produs atunci când Rolando Mendoza, fost inspector în cadrul Poliţiei din Manila, a luat ostatici cei 25 de călători (20 de turiști şi un ghid din China şi patru filipinezi) aflaţi într-un autobuz turistic, cu scopul de a-şi recăpăta slujba. Criza declanşată a avut repercusiuni grave atât la nivel naţional, cât şi internaţional, prin faptul că erau implicaţi şi cetăţeni chinezi. Autorităţile filipineze au răspuns acestei crize într-un mod total ineficient iar rezultatul dezastruos, ce a constat în uciderea a opt ostatici şi a atacatorului şi rănirea altor nouă persoane, a demonstrat grave deficienţe în ceea ce priveşte capacitatea de management al crizelor.
Analiza acestei crize a fost făcută cu ajutorul modelului cognitiv-instituţional „în patru paşi”. Pentru a realiza o analiză corectă de acest tip, este nevoie de un model care să poată răspundă tuturor necesitaţilor implicite analizei unei crize şi să ofere un cadrul logic adecvat. Din acest motiv, modelul „în patru paşi” este ideal.
Este important de menționat că analiza noastră se bazează pe surse publice, disponibile oricui, provenite atât de la autoritățile filipineze, cât şi cele chineze, dar şi de la mass-media implicată atât în relatarea evenimentului cât şi în analiza ulterioară crizei. Evenimentul s-a petrecut cu aproximativ trei ani în urmă şi din acest motiv există multe anchete aflate în desfășurare şi în prezent. Acestea ar putea pune pe viitor într-o lumină nouă evenimentele petrecute, lucru care face sarcina noastră cu atât mai dificilă. Din acest motiv, ne rezumăm la a prezenta evenimentele petrecute, aşa cum reies ele din datele disponibile până în acest moment. Acesta este şi motivul pentru care nu vom încerca să stabilim în mod clar vinovaţi sau să oferim verdicte. Ceea ce vom încerca însă să facem este să prezentăm în detaliu criza şi elementele sale componente şi să analizăm procesul de luare a deciziei din cadrul acesteia.
Read more…
More
La 22 iulie 2011, Anders Behring Breivik, un extremist de dreapta a atacat o clădire guvernamentală din centrul capitalei norvegiene Oslo și o tabără de tineri din insula Utøya, ucigȃnd 76 de tineri ai elitei politice liberale norvegiene. Aceasta este cea mai mare tragedie pentru Norvegia de la Primul Război Mondial pȃnă în prezent șocȃnd întreaga populație a acestui stat.
În cadrul acestei lucrări îmi propun să analizez criza din Norvegia de pe data de 22 iulie 2011 din insula Utøya provocată de către Anders Behring Breivik. Pentru a anliza această criză voi folosi modelul de analiză în patru pași dezvoltat în cadrul CRISMART și ECMA. Precizez că nu voi avea în vedere și evenimentele din Oslo din cauza informațiilor restrȃnse. Decidentul pe care îl voi avea în vedere în cadrul aceste analize este șeful poliției din regiunea nordică Buskerud, Erik Berga.
Lucrarea se împarte în trei părți: în prima parte voi verifica dacă situația ce urmează să fie analizată este o criză. Pentru a clarifica acest aspect voi defini criza și o voi pune în paralel cu situația empirică . În cea de-a doua parte voi analiza criza prin prisma celor patru pași cu precizarea că voi adăuga și o contextualizare a crizei pentru a da mai multă claritate analizei. În cadrul celei de-a treia părți voi analiza criza prin perspectiva celor nouă tipuri de analize tematice astfel punctȃnd care analize tematice sunt relevante și care nu sunt.
Criza este definită ca fiind o situație ce derivă dintr-o schimbare bruscă din mediul extern sau intern al unei colectivități, caracterizată de trei percepții necesare și suficiente ale decidentului: o amenințare la adresa valorilor fundamentale, urgența și incertitudinea.
Read more …
More
Subiectul acestei analize îl constituie actul terorist de la Beslan din 1-3 septembrie 2004. Acesta a constat într-o luare de ostatici a unui număr mare de persoane, de către un grup de islamişti fundamentalişti, în incinta unei şcoli. Evenimentul a declanşat o criză puternică ce a pus la grea încercare întreaga structură birocratică de conducere a Rusiei şi, prin implicaţiile sale, a avut un impact deosebit de puternic atît în ţară, cît şi la nivel internaţional. Felul în care prezenta criză a fost abordată de către autorităţile competente, cît şi numărul mare de victime, au ridicat numeroase întrebări cu privire la felul în care ea a fost gestionată. Asupra acestor evenimente vom insista însă în analiza detaliată a acestei crize.
Modelul pe care l-am ales în vederea redactării acestei analize este cel cognitiv-instituţional „în patru paşi”.Respectiva alegere s-a datorat, în mod evident, faptului că, pe de o parte, modelul este suficient de complex încît să se plieze pe absolut toate aspectele considerate de către noi esenţiale în deconstrucţia şi studiul acestei crize, oferindu-ne totodată cadrul logic şi coerent atît de necesar întreprinderilor de acest fel.
Încă de la început trebuie să precziăm un aspect esenţial al studiului nostru şi anume că el se bazează exclusiv pe surse şi date publice a căror veridicitate de multe ori nu poate fi, din păcate, verificată. Aşa cum vom arăta şi pe parcursul lucrării, aceste date sînt adeseori contradictorii, mai ales dacă punem faţă în faţă informaţiile emise de către sursele oficiale ruseşti şi datele culese de la martorii oculari, ori cele ce rezultă din studii independente. Ceea ce îngreunează şi mai mult prezentul demers constă în faptul că evenimentul ce face obiectul studiului nostru este de natură recentă, iar de aici şi lipsa totală de acces la sursele primare, referindu-ne bineînţeles în primul rînd la datele de arhivă ce ar putea aduce cît de cît lumină în această chestiune. Aşa încît subliniem din start faptul că sarcina noastră nu este nicidecum aceea de a stabili vinovaţi ori de a da verdicte, ci mai curînd aceea de a deconstrui pas cu pas întreaga criză precum şi procesul de luare a deciziei în cadrul acesteia, expunîndu-ne concluziile aşa cum acestea rezultă în urma cercetărilor efectuate.
Read more …
More
Subiectul ales a reprezentat o provocare în sine pentru că nu se poate vorbi de o singură criză, ci, aşa cum au făcut-o şi specialiştii din diferite domenii (sociologi, antropologi, filozofi, oamenii politici) care au analizat aceste evenimente, ar fi mai curând vorba despre un cumul/o suprapunere de crize, cu o importantă componentă identitară. De fapt ceea ce părea a fi o “seară normală” pentru de o “zonă urbană populară”, aşa cum sunt numite cartierele problematice din jurul marilor oraşe, s-a transformat pe parcursul a douăzeci de zile într-o criză deosebită care a scos în evidenţă incapacitatea forţelor de ordine, a clasei politice, a guvernului francez de a gestiona problema cartierelor sensibile, a imigraţiei legale şi ilegale, ceea ce a condus la instalarea stării de urgenţă pentru trei luni. Unii specialişti au vorbit despre “criza modelului de integrare” sau eşecul acestuia.
Read More …
More
When it is a question of money, everybody is of the same religion. – Voltaire
Bogdan Nedea
Throughout history men have gone to war for a variety of reasons, from patriotism to honor and even love, but the main drivers behind man’s insatiable warmongering have been – and remain to this day – power and money. Nevertheless, the quest for power and wealth remains a privilege of the ruling class, as prizes gained for their ability to convince others to fight their battles for them. But to drive the masses to battle you have to place in front of them a goal far greater than political ambition or charisma. This reason can be religion, the promise of a glorious life after death, rewards beyond the means of any leader and the eternal gratitude of generations to come. In modern warfare these elements have faded and have been replaced by a, sometimes, misplaced sense of duty, thus transforming the army into a goal in itself. Nevertheless religious motivation can be found in many ongoing conflicts in the world today revealing the fact that it is still a powerful incentive.
Read Complete
More
by Adriana Sauliuc
When you say Russia, you think of an Orthodox country, with deep roots in Christianity. In the 10th century, the Russian leader Vladimir adopted Greek Orthodox rites, and from that moment, the Russian state, in all its forms and under all the regimes that ruled the country, Russians remained a people of faithful believers. Even in the Soviet era, beginning with 1922, when religion in the Russian state was forbidden and atheism became the official doctrine of the USSR, the communists could not make religious faith disappear from people’s minds and hearts. It was a harsh period, because of the Soviets’ ideology that consistently advocated the control, suppression and, ultimately, the elimination of religious beliefs.[1]
Communists did everything to destroy religion and its symbols: they destroyed holy places like churches, temples and mosques; religious leaders were ridiculed, harassed, deported and even killed. Schools and media were overwhelmed with messages coming from aggressive atheistic propaganda, and at all levels of society, the idea of “scientific atheism” was promoted, as the only truth the Soviet people should accept.
Read Complete
[1] Soviet Union. Policy towards Nationalities and Religions in Practice, http://www.country-data.com/cgi-bin/query/r-12521.html.
More
~by Natalya Belitser – Pylyp Orlyk Institute for Democracy, Kyiv, Ukraine
Religions in Ukraine: A Brief Overview
Ukraine is not only a multi-ethnic, but also a multi-religious country. More than 97% of the religious communities now registered in Ukraine are Christian. Dominant Orthodox Christians constitute about half of these communities; the other half is divided among Catholics and Protestants. Orthodoxy in Ukraine is represented by three leading churches and several smaller confessions, including Old Believers and the Russian True Orthodox Church (RTOC). The three main Orthodox Churches of Ukraine are:
- Ukrainian Orthodox Church under jurisdiction of Moscow Patriarchate (UOC-MP)
- Ukrainian Orthodox Church-Kyivan Patriarchate (UOC-KP)
- Ukrainian Autocephalous Orthodox Church (UAOC)
Major Catholic churches in Ukraine are represented by the Ukrainian Greek Catholic Church (UGCC), Roman Catholic Church (RCC), and Armenian Catholic Church.
Ukraine is home to quite a few Jewish and Muslim communities, also Buddhists, Jehova’s Witnesses, and Neo-pagans; a number of non-traditional and new religious movements are also present, and some of them are growing dynamically. …
Read Complete
More
by Diana Tsutskiridze
Viewed over the last two or three decades religious life in Georgia can be described as a process during which its religious organizations have been adjusting to the changing historical and social contexts. They have gradually shed the old Soviet ideas and moved toward so-called market principles. During this process there have been elements that could be described as radicalization. Georgian society stepped into the new reality after independence. Some groups in and out of the church have had a hard time adapting to that reality. There were reactions in society, which caused confrontation between religious groups. However, seen as a whole, the process has never reached the level of religious radicalization and is better described as a process of transformation.
Read complete
More
by Nigar Goksel
Religiously-inspired bonding: CHANGING SOFT POWER ELEMENTS IN TURKEY’S RELATIONS WITH AZERBAIJAN
Background
Turkish public sensitivities and political outreach towards the Muslims of the Caucasus region have always been there. However, this general sympathy has been channeled into more concrete involvement and has had more effect in recent years. More than 20 years after Azerbaijan’s independence from the Soviet Union, and 10 years of Turkey being governed by a relatively more „religiously informed” government than was the case in Turkish Republican history, this article examines the changing role of religion in Turkey-Azerbaijan relations.
Turkish involvement in religious affairs in Azerbaijan is done primarily through two channels – one is the official Directorate of Religious Affairs in Turkey and the other is the Fethullah Gülen movement, also called the Nurcu’s because the Gülen teachings draw on Said Nursi’s writings. The Turkish Directorate of Religious Affairs has financed the construction of a number of mosques (eight according to most sources) and trains clergy from Azerbaijan in Turkey, as well as setting up schools in Azerbaijan to train clergy – in collaboration with the Turkish Ministry of Education and Foreign ministry.
The work of the Gülen movement is harder to qualify or quantify – and its interaction with government policies also much more complex. The Gülen Movement was founded by and is led by a Turkish Islamic scholar/preacher named Fethullah Gülen who lives in Pennsylvania. Through companies, education institutions (schools and special training courses), dormitories, media outlets, and political connections, the Gülen movement’s presence in Azerbaijan has been growing consistently since Azerbaijan’s early years of independence. Across the country, they include primary and secondary schools, university preparation courses, and one university. Perceptions of this movement in Azerbaijan vary widely and are assessed from various sides in this article.
Read complete
More
by Bogdan Nedea
Overall Situation
The theme of this particular paper could be viewed as a challenge for anybody willing to approach it due to the lack of a formal comprehensive policy towards the North Caucasus. Ever since the second Chechen war in 1999 the Russian authorities have done their best to present a calm atmosphere in the region, something that could not be further from the realities in the field. Therefore, we can emphasize from the very beginning that Moscow still lacks a coherent policy for the region and continues to deny its failures especially when it comes to implementing impulsively developed strategies. We could assess even that 2010 turned out to be more difficult for Russia than the previous year in terms of its problems in the North Caucasus. Nearly all top Russian officials, including Russia’s president, the head of the Investigative Committee of the Prosecutor General’s Office and the Interior Minister, among others, have had to acknowledge the worsening situation in the region. Even according to official data, the total number of militant actions against Russian authorities in 2010 increased one-and-a-half to four times compared to 2009. Denial, along with lack of creative solutions and continuous failures regarding security for Russia’s own citizens and for the entire region, have turned the North Caucasus, over the past two years, into one of the most unstable regions on the planet. Debate on the matter is kept on the low in Russia and other countries find it a waste of time as no cooperation from Russian authorities can ever be taken into consideration. Moreover, total lack of transparency from local and federal authorities regarding almost every aspect of the North Caucasus makes it impossible to obtain a fully fledged evaluation of the situation in the region. Even so, undeniably Moscow has an approach to the North Caucasian region that is best described as ‘highly flexible’. This ironic definition refers to the frequent and sudden changes Moscow makes in its modus operandi in North Caucasus. We can also identify a series of general trends the Russian officials embrace when it comes to the region.
Read complet
More
